doza de filosofie

          Face parte din școala eleată, foarte importantă în istoria filosofiei, reprezentată de gânditori vestiți: Xenofon din Colofon, Parmenide din Eleea, Zenon din Eleea și Melissos din Samos.  Este considerat legislatorul de la care Eleea a moștenit o parte din legile sale. De la Diogene Laertios aflăm că ar fi fost o vreme pitagoric. Parmenide a fost influențat de o veche tradiție poetică, el cunoscând atât tradiția poetică mai veche cât și moda poetică a epocii sale.

          El a exprimat teze și principii fundamentale ale școlii eleate în poemul „Despre natură” (Peri physis), din care s-au păstrat doar 154 de rânduri din diferite părți ale poemului. După prolog, poemul cuprinde două părți: despre problema adevărului și despre aparență. Parmenide transmite mesaje raționale într-o epocă impregnată de un iraționalism aproape primitiv. Astfel călătoria de la Noapte la Zi reprezintă trecerea de la ignoranță la cunoaștere, drumul care semnifică itinerariul cunoașterii, calea cea dreaptă urmează adevărul. El a văzut în căutarea adevărului un demeres aproape asemănător cu experiența misticilor și a scris depre aceasta în simboluri preluate din religie, pentru că a resimțit-o ca pe o activitate religioasă.

          Zeița îi mărturisește că „nu trebuie să credem în simțuri, ci să judecăm prin rațiune”. Pentru prima dată se face opoziție între simțurile care înșală cunoașterea și rațiunea care este singura de încredere. Parmenide a fost primul care a făcut distincția între corporal și imaterial, iar pentru el realitatea nu poate fi cunoscută prin simțuri, fiind numit de unii „părintele idealismului”. Caracteristicile necesare ale realității spun că ea este eternă, nemișcată, una și continuă, iar trecutul și viitorul nu au sens pentru ea, dar această realitate este realitatea Ființei, singura care există cu adevărat. Principiul lui Parmenide este Fiinta, adică „ceea ce este și nu poate decât să fie”. Aceasta este calea care duce la adevăr, calea convingerii pe care Zeița îl sfătuiește să o cerceteze; „Căci devreme ce există, este nenăscut și nepieritor, întreg, unic, nemișcat și fără sfârșit. Nu a fost în trecut și nu va fi nici în viitor pentru că este deplin unul și continuu”. A doua cale, care trebuie ocolită, este calea neființei, care nu duce nicăieri: „căci nici de cunoscut n-ai putea cunoaște ce nu e, nici să-l exprimi”. Zeița îi atrage atenția asupra celei de-a treia căi, cea a muritorilor: „aceea pe care orbecăiesc muritorii neștiutori, oameni cu două capete: căci în pieptul lor nepriceperea călăuzește mintea rătăcită, iar ei sînt purtați ca niște surzi și orbi, prostiți, gloată fără judecată, în ochii căreia a fi e tot una și nu-i tot una, pentru care fiece lucru e o cale de întoarcere”. Aceasta este calea opiniei, a aparenței, iar Zeița îl sfătuiește pe tânăr să se îndepărteze de ea pentru că-l duce la o cunoaștere eronată.

          Este important să întelegem distincția pe care o face Parmenide între realitatea muritorilor: schimbătoare, temporală, o falsă realitate cunoscută prin simțuri și opinie, și adevărata realitare, Ființa, percepută prin întelegere intelectuală, ea este imuabilă și eternă, unică, complet omogenă și indivizibilă; este guvernată intrinsec de Nevoie „pentru că nu-i îngăduit ca ființa să fie neisprăvită: astfel  se face că nu-i lipsește nimic; căci de i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul”. Așa cum este de așteptat la grecii antici destinul intervine, până și în cazul ființei de care vorbește Parmenide: „Căci nimic nu este, nici nu va fi, afară de ființă, cîtă vreme Soarta a constrâns-o să fie întreagă și nemișcată”.

          Importanța acestui filosof, influențat de poezie, este că instaurează un precedent în istoria filosofiei, pe lângă coerența logică a cercetării raționale, propune o realitate diferită de cea teologică: divinul, „adevărata” realitate pe care doar intelectul uman o poate cunoaște prin demersurile sale metafizice, o realitate a rațiunii, astfel ia naștere idealismul timpuriu. Se află în opoziție cu Heraclit din Efes pentru care principiul devenirii este logos-ul, iar realitatea este lupta contrariilor. Acesți doi mari gânditori deschid două drumuri, aflate mereu în contradicție, pe care vor pășii restul filosofilor și care împreună cuprind universul spiritului uman: ființa și devenirea.

          Este în egală măsură profet, poet și filosof; face parte dintr-o familie regală, este fiul unui nobil din Efes. E cunoscut ca un tip solitar și rezervat; i-au plăcut paradoxurile și aforismele izolate, formulate în termeni simbolici și metafizici. Metoda lui filosofică este auto-cunoașterea: „M-am căutat pe mine însumi”; numit „obscurul” el se considera un instrument al adevărului: „Dîndu-mi nu mie ascultare, ci logos-ului, înțelept este să cădeți de  acord că toate sînt una”.

          Heraclit a crezut cel mai mult în Logos, și credea că el determină cursul tuturor celor care se petrec: „toate se petrec pe potriva acestui Logos” (fr.1) sau ”Logos-ul care guvernează toate lucrurile” (fr.72). Logosul este cel care ordonează toate lucrurile, un fel de lege universală a devenirii, este ceva cu existență independentă de cel care îi dă expresie verbală. Logos-ul este comun tuturor, este inteligența sau înțelegerea, este universal și atotcuprinzător. Aspectul material al Logos-ului este focul. Pentru Heraclit lumea este un foc veșnic viu: „Aceasta ordine-a-lumii (Kosmos), aceeași pentru toți, n-a făurit-o nici vreunul dintre zei, nici vreunul dintre oameni, ci ea a fost dintodeauna, este și va fi: un foc veșnic viu care după măsură se aprinde și după măsură se stinge”. La această afirmație Diogenes Laetios a interpretat: „Kosmosul se naște din foc și iarăși cade pradă focului în perioade succesive pentru totdeauna”, iar Aristotel spune: „Cât despre concepția că lumea este pe rând compusă și descompusă, este același lucru cu a o considera veșnică, doar schimbându-și forma”.

          O altă teză fundamentală la acest filosof este „armonia contrariilor”: „Drumul în sus și drumul în jos sunt unul și același”. Conform lui Heraclit două lucruri aparent contrare sunt identice: „Divinitatea este zi-noapte, iarnă-vară, săturare-foame (toate acestea sînt contrarii; ea însă e spirit) dar își schimbă înfățișarea  întocmai ca focul care, alimentat fiind cu mirodenii, este numit de fiecare dată după parfumul fiecăreia”. Numind Războiul „părintele tuturor, regele tuturor”, sugerează astfel că Războiul și nu Zeus este zeul suprem. Războiul este cel care creează luptă și opoziție între contrarii: „Trebuie să se știe că războiul este comun, că dreptatea este luptă și că toate se nasc din luptă și nevoie”, sau „cele opuse se acordă și din cele discordante rezultă cea mai frumoasă armonie, toate se nasc din luptă”.

          Dezvoltând această concepție că „armonia este a contrariilor” ajungem la concluzia că totul este într-o continuă mișcare și transformare surprinsă în expresia „panta rei (totul curge)”. Aristotel comentează celebra afirmație a lui Heraclit: „Nu te poți scufunda de două ori în același râu” astfel: „ Ei (filosofii naturaliști) au susținut că în general toate se află într-o stare de devenire și curgere; și că nimic nu este nemișcat, dar că există o unică substanță care persistă, din care toate aceste lucruri au apărut prin transformări naturale. Aceasta pare să fi fost concepția atât a lui Herclit din Efes cât și multor altora”.

          De la acest gânditor efesian ne-au rămas o seamă de aforisme – profunde și enigmatice – care pot constitui teme de reflecție pentru noi, dintre acestea amintim: „Destinul omului este caracterul său”; „ Coborîm și nu coborîm în aceleași ape curgătoare, suntem și nu suntem”; „Cercetînd hotarele sufletului, n-ai putea să le găsești, oricare ar fi cărarea pe care ai merge. Atît de adînc logos are”; „Față de divinitate omul matur pare a fi nevîrstnic, așa ca un copil față de un om matur”; „Naturii lucrurilor îi place să rămînă ascunsă”; „Căutătorii de aur sapă mult și găsesc puțin”; „Mulțimea cunoștințelor nu te învață să ai minte” sau „Măgarii preferă paie făță de aur; căci pentru măgari nutrețul este mai de preț decît aurul”.

           Despre Pythagoras ne sunt redate două imagini care întrepătrunzându-se redau filosoful religios. Legenda ne spune că ar fi semi-zeu, fiul lui Hermes, că ar apărea o dată la 216 ani, sau că ar fi avut o coapsă de aur. S-a născut în insula Samos, Grecia; a călătorit în Egipt, l-ar fi cunoscut pe Zarathustra și l-ar fi avut ucenic pe Zalmoxis. A fost interesat de filosofie, geometrie, astrologie, a întemeiat o școală asemănătoare unei secte religioase în care se intra foarte greu.

           Pentru Pythagoras principiul fundamental al lumii este numărul. Astfel se trece de la naturalismul milesian (apă, aer, apeiron) la idealism, dar și de la monism la pluralism. În filosofia pitagoreică numerele au două roluri: ele sunt modele perfecte, cât și elemente componente ale lucrurilor. Fiecare număr își are propria semnificație, putere magică și propria sa individiualitate, astfel numarul 1 reprezintă unitatea din care rezultă toate numerele pe două căi, fie prin înmulțirea fie prin împărțirea unității. Numărul 2 este opusul lui 1, reprezintă opoziția între nedeterminat și determinat, dintre simplu și compus. Numărul 3 reprezintă perfecțiunea fiind alcătuit din 1+2. Numărul 10, numit tetraktis, semnifică și el perfecțiunea.

           Pitagorismul își propune să facă astfel încât cercetările folosofiei să servească drept bază a religiei: matematica era o preocupare religioasă, iar decada era un simbol sfânt. Pythagoras le poruncește oamenilor să se obțină de la consumarea cărnii și de asemenea de la consumul bobului, care a fost interpretat ca abținere de la desfrâul sexual.

            În problema sufletului Porfir afirmă depre Pythagoras: „ în primul rând el susține că sufletul este nemuritor, apoi că el trece în alte specii de animale, că evenimentele trecute se repetă identic într-un proces ciclic și că trebuie să privim toate lucrurile însuflețite ca înrudite. Se spune că Pitagora a fost primul care a introdus aceste concepții în Grecia”. Tot de la Porfir aflăm  despre cele două tipuri de pitagoricieni: „ învățătura sa avea două forme, iar dintre discipolii săi unii erau numiți mathematici și alții acusmatici. Mathematici erau numiți cei care stăpâneau cele mai profunde și mai desvârșite părți ale învățăturii sale, iar acusmatici se numeau cei care doar auziseră câteva precepte recapitulative din scrierile sale, fără o explicație completă”. Primii erau direct interesați de cunoașterea filosofiei matematice, iar ceilați de respectarea temeiurilor religioase ale școlii.

           Originalitatea pitagorismului constă în ideea asimilării cu divinul ca și țel legitim și absolut al vieți umane. Pentru Pythagoras calea mântuirii stă în filosofie. Aristoxenos spune despre Pythagoras și discipolii săi: „Diferența dintre ceea ce trebuie făcut și ceea ce nu trebuie făcut tinde să se conformeze naturii divine. Acesta este punctul lor de pornire; întreaga lor viață este rânduită pentru a urma Divinitatea, acesta este principiul conducător al filosofiei lor”. Conform doctrinei lui Pythagoras de vreme ce doar Zeul este înțelept, philosophos sau cel care caută înțelepciunea dezvoltă în sinea sa o asemănare cu divinul, astfel că lepădându-se de stricăciunea trupului și cultivându-și  spiritul, scopul lui este conformitatea cu divinul și întreaga lui viață și filosofie erau ordonate și supuse ideii de a urma Divinitatea.

            Astfel  participă Pythagoras la descrierea traiectoriei spiritului filosofic elen în faza sa incipientă, când era încă bine îmbibat în religios. El a fost cel care s-a numit cel dintîi pe sine philosophos, cercetător al înțelepciunii, de la el păstrăm până azi acest nume, care și-a schimat rolul de atâtea ori în întreaga istorie a filosofiei.

          Este considerat primul filosof și unul din cei Șapte Înțelepți ai antichității. Avea o reputație de priceput om politic, era interesat de navigație și avea temeinice cunoștințe de geometrie în practică, măsurând piramidele și distanța dintre vase pe mare. Potrivit lui Herodot, Thales a prezis o eclipsă care a avut loc în timpul unei lupte dintre Lydia și Media în 585 î.e.n.

          Platon povestește că odată Thales preocupat de meditația asupra cerului și stelelor a căzut într-un puț stârnind hohote de râs din partea unei slujnice care-i reproșează că încearcă să afle ce este în ceruri dar nu e în stare să fie atent pe unde calcă. Aristotel amintește că fiind un priveput în meteorologie a prezis din iarnă că va urma un anotimp bun pentru măsline, încât închriază ieftin presele din tot Miletul și Chiosul, ca pe urma să le subînchirieze cu un preț mai bun. În acest fel Thales demonstrează că filosofia poate avea și un aspect practic, dar nu acesta este țelul ei și-al filosofilor.

          Thales este considerat cel care a adus geometria în Grecia, familiarizat fiind cu ea din călătoriile sale din Egipt. Dintre teoremele care i se atribuie fac parte și urmtoarele: „diametrul împarte cercul în două părți egale”; „unghiurile de la baza unui triunghi isoscel sunt egale”; „dacă două linii drepte se intersectează, unghiurile opuse sunt congruente”; și „unghiul înscris într-un cerc e unghi drept”.

          Lui Thales îi sunt atribuite următoarele sentințe: „dintre toate câte există divinitatea este cea mai veche, căci ea este nenăscută”; „cel mai mare este spațiul, căci el cuprinde totul”; „lucrul cel mai rapid este gândul, căci el aleargă peste tot”.

          Vechii greci au în ei propensiunea către căutarea imuabilului în schimbător. Thales și-a pus întrebarea cu privire la originea tuturor lucrurilor, la principiul generator al lumii schimbătoare, răspunzând: „apa este principiul (arché) tuturor lucrurilor”. Arché era în doctrina milesionilor substanța primordială, punctul de pornire, cauza generatoare. Astfel în gândirea primilor filosofi ia naștere două concepte care se completetează: arché și physis (natura), adică principiul și structura permanentă. Aristotel considera că Thales a ajuns la această concluzie datorită observațiilor sale, identificând apă în hrană,semințe, dar și-n căldura vieții. Moartea în opoziție presupune două transformări: corpul se răcește și se usucă. Odată avută substanța primordială din care ia naștere totul, Thales caută acum forța care produce transformarea și mișcarea, iar aceasta este însăși viața, sufletul (psyche) care se află în principiu. Obligatoriu pentru a fi arché al lumii, această substanță trebuie să conțină cauza mișcării și a transformării. Aristotel spune: „Din cele ce știu despre el, și Thales pare să fi privit sufletul ca forță motrice de vreme ce a spus că magnetul are suflet întrucât determină mișcarea fierului”. Mai departe Aristotel spune că Thales considera lucrurile pline de zei, adică „sufletul se contopește cu toate lucrurile”.

          Importanța acestui filosof al naturii este aceea că a făcut, alături de ceilalți milesieni Anaximandru și Anaximene, o punte între lumea mitului și lumea rațiunii prin raționalizarea transparentă a mitului și anticiparea gândirii științifice moderne. Au fost primii care au cercetat lucrurile prin observații ingenioase având o intuiție primară aspupra avantajelor experimentului. Thales pune bazele tranziției spiritului în cercetarea adevărului, inițiând cunoașterea experimentală, cunoaștere căreia noi azi îi datorăm totul. Astfel se naște în spațiul elen formidabila și inimitabila disciplină a spiritului: filosofia.