doza de filosofie

Am văzut undeva (videoclip muzical) scris așa: „într-o societate care distruge orice adevăr, singurul adevăr ar fi distrugerea acelei societăți”. O reflecție radicală, venită din partea dreaptă, din acel loc de unde vin schimbările sângeroase în orice ideologie și societate (acest loc există desigur și în partea opusă; ambele au fost confirmate de istoria secolului trecut). A fost un mesaj care mi-a atras atenția și a stârnit curiozitatea, și evident reflecția asupra sa (ca orice idee care bruschează și vrea să deformeze realitatea actuală). Ce vrea autorul să spună cu asta? întreb ca în clasa a 5-a.

Se pare că în societatea în care trăim azi adevărul nu doar că este deformat, mascat, deghizat, travestit; el este de-a dreptul distrus. Asta înseamnă că adevărul nu mai este o valoare dezirabilă pentru noi astăzi. Înseamnă nu numai că putem trăi fără el, dar mai mult, înseamnă că ne este incomod, ne pune într-o situație inconfortabilă, ajunge să ne fie dușman. Iar atunci când percepi adevărul ca pe ceva care te atacă, te rănește, atunci e foarte clar că nu adevărul îți este cel care sălășluiește în mintea ta, nu el e torța cu care luminezi „bezna” realității; ci mai degrabă prinzi rădăcini în minciună, în falsitate, în aproximare, în eroare. Plecând de la aspectul precizat mai devreme, acela că alegem tovărășia neadevărului, mă întreb: este adevărul parte din natura ființei umane?

Vechii greci puneam mare preț pe cunoaștere, au pus-o central printre virtuțile lor, deoarece era mijlocul prin care atingeai valoarea morală, binele (poziționat ierarhic deasupra adevărului). Orice om care are știință va alege să facă binele, răul se face doar din neștiință (ignoranță, prostie); și-n jurul binelui gravitau toate celelalte valori (vezi epoca clasică a filosofiei grecești). Se poate vorbi despre facultățile de cunoaștere și morală ca aparținând intrinsec ființei umane, dar se pare că valorile lor: adevărul și binele nu sunt neapărat parte din noi, iar asta mi-o explic în două moduri. Primul, aceste valori sunt supuse redefinirii, ceea ce duce automat la percepții diferite ale lor, de raportări diferite la ele cât și la impacturi diferite în viețile noastre. Aici depinde de epoca în care trăiești, cultura și civilizația din care ești parte, nivelul tău de înțelegere, și de practicare și suportare ale lor, a avea tăria să le afirmi și chiar să mori (dacă e cazul în numele lor) în cel mai „bun” scenariu (din convingere și actul ei funebru se nasc doctrinele și modele ideale de viață). A doua explicație este că se poate supraviețui și fără ele, da, se poate trăi și-n beznă, oamenii nocturni n-au nevoie de adevăr și să săvârșească lucruri bune. De aici inevitabil se nasc două discuții viitoare, omul beznei prima, iar a doua: societatea în care supraviețuiește acesta.

  Pentru a trăi în lume ai nevoie de bani, nu de adevăr, iar acesta este un adevăr. Asta se datorează tot diferenței de nivel – unul biologic care e fundamentul viețuirii organice, iar celălalt mental, care te face să privești de sus ce ți se-ntâmplă. Întâi stomacul plin și-un loc călduț, pe urmă păreri și certitudini. Asta e structura fiecăruia dintre noi, baza pe care se construiește totul. Ziceam că adevărul nu e un țel al cunoașterii, pare mai degrabă o veche prejudecată moștenită din străbuni; adică dacă cunoștințele mele (teoretice) nu mă ajută să-mi umplu intestinele și să mă căpătuiesc, atunci nu reprezintă vreun interes pentru mine. Orice informație nu-mi sporește confortul și situația materială, sau nu-mi confirmă convingerile și prejudecățile se dovedește a fi inutilă, chiar periculoasă pentru mine. Nu mă interesează claritatea, limpezimea și lumina realității în care mă aflu atâta timp cât o resimt ca pe ceva care mă irită, mă atacă, mă doboară. Atâta timp cât trăiesc bine în beznă, e de preferat bezna.

Ce spuneam mai devreme, poate fi o imagine generalistă și succintă ce-i drept, despre un aspect, să spunem darwinist, al mentalului celui care se adaptează la viață, cel care trăiește de dragul supraviețuirii, din pur instinct și programare, într-un mediu dat. E ceva greșit în asta? Eu zic că nu, având în minte firescul lucrurilor. Cu cazul acesta individual, cum va arăta o societate în care majoritatea cetățenilor se află în starea de fapt pe care am descris-o mai devreme? Pare că am avea un construct politic fondat pe economic, adică pe susținerea vieții umane (în cel mai minimal mod) și pe crearea unui confort sporit (pentru fiecare, pe cât posibil). Adică cetățenii trăiesc și muncesc pentru a le fi bine/ confortabil, cât mai bine – putem zice din punct de vedere hedonist (plăcerea este scopul vieții). Așadar, omul nostru, despre care ziceam că poate trăi fără pretenții în beznă, o va face atât timp cât viața pe care o are înseamnă plăcere, satisfacția dorințelor și nevoilor sale într-un mod plăcut. Atunci ce să caute adevărul în preocupările (chiar nevoile) cetățeanului nostru? Dacă acesta îi va crea suferință, e dispus să-l distrugă! Iar aici m-am întors la aforismul de la care am început reflecția (societatea care distruge adevărul) identificând măcar un motiv pentru care adevărul e declarat dușman sau „persona non grata” în societate. Evident că nu toate adevărurile provoacă disconfort, nesiguranță sau daună în mintea, faptele și sensul de-a fi al omului, așa că vor fi acceptate pe criteriu de hedonism doar cele care vor spori confortul, liniștea și plăcerea noastră; restul vor fi eliminate, mascate sau ridiculizate. Merită distrusă o societate, adică reformată ca să fiu mai precis, doar pentru că nu e fondată pe adevăr și preferă plăcerea, să zicem, ca stil de viață? Fiindcă aceasta este partea a doua a raționamentului, așa cum l-am înțeles eu; că doar de la el am început toată discuția asta… Părerea mea, dacă e să revin la distincția dintre nevoi fiziologice și spirituale (implicit și ierarhia valorilor care decurg de aici), ar fi că e discutabilă chestiunea. Nu pot da un răspuns clar până nu examinez subiectul.

Am vorbit până acum de omul care preferă plăcerile și confortul material, dar evident că putem include aici și plăcerile intelectuale, pentru că avem adevărate industrii care se ocupă de divertisment și buna dispoziție a cetățeanului (și avem în vedere creațiile artistice special concepute pentru el – cu distincția dintre cele de suprafață și cele profunde; o altă discuție, separată). Putem vorbi despre o societate fondată pe sol economic din care izvorăște posibilitatea de a te înfrupta din plăcerile vieții, dreptul de ameliorare fizică și psihică a travaliului zilnic. În trecut, de diminuarea suferințelor fizice, și al angoaselor și nesiguranțelor psihice, se ocupau artele și religia, iar azi li s-au alăturat științele diminuându-le acestora rolul avut cândva. Așadar, totul pare că decurge în mod natural, avem un parcurs firesc al descoperirii nevoilor umane și satisfacerea confortabilă a lor. Putem observa acest tipar hedonist și în societățile antice, atât elenă cât și romană, mai curând într-o fază a lor, cea care anunța declinul.  

La ce făcea referire autorul care a declanșat acest demers cu provocatorul său îndemn când vorbea despre adevăr și subminarea sa în societatea noastră? eu cred că se referea la corectitudinea politică, ca doctrină de sugrumare și devalorizare a cercetării și afirmării adevărurilor generale despre oameni. Aceasta împiedică indivizii să ducă până la capăt raționamentele lor și sunt situați într-o „sferă etică” a indezirabililor în numele „apărării” demnității umane. Adică toți cei care fac afirmații supărătoare, care deranjează prin afirmarea aspectelor negative sau nocive ale naturii umane și a societății noastre sunt taxați și dați ca exemple negative. Este vorba de o întreagă falsă retorică care s-a țesut în cultura occidentală în ultimele decenii sau mai mult, pretextând că apără drepturile și interesele celor oprimați/ discriminați, dar se transformă în fapt într-o dictatură a mediocrității – a raționamentelor de jumătate, a intereselor majorității manipulate, a etichetelor sociale. Aici a dus superficialitatea societății, să-i zicem hedoniste, la o redefinire a valorilor, atacul împotriva celor care au opinii diferite (înțeles „incorecte”), deci s-a ajuns la o atrofiere a mentalului colectiv – care a dus la o disfuncționalitate a unuia dintre organele sale viscerale – adevărul. Cum am spus mai devreme adevărul îmbracă mai multe haine, iar dacă nu-i la modă îl respingem ca fiind incorect, perfid, otrăvitor sau inactual.

Nu trebuie să privim deloc atent natura, în întregul ei și cea umană deopotrivă, pentru a putea distinge varietatea formelor sale, diferitele structuri individuale, pentru a putea vedea diversitatea ei. Putem trage o concluzie cât se poate de banală că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți au aceleași interese, aceleași plăceri, aceeași structură interioară a ființei lor, și nu folosesc aceleași mijloace pentru a atinge scopuri asemănătoare. Adică, sunt persoane pentru care a mânca și bea ceva rafinat, să zicem, e mult mai important decât a distinge între informațiile false de cele corecte, din presă de exemplu. E vorba aici, în aceeași paradigmă, tot de nevoile umane și de faptul că cele fiziologice, în general, tind că le „bată” pe cele intelectuale. Cum, tot ca exemplu, avem persoane pentru care informația corectă, adevărată, și mai mult, justiția socială e mai importantă decât a atinge un statut social (nemaivorbind că este evident peste exemplul cu marile plăceri gastronomice pe care l-am dat exemplu mai devreme). Așadar, tipologii diferite de indivizi, sisteme diferite de valori, interese și scopuri diferite, și cu toate acestea nevoiți să trăiască în comun, în aceeași societate. Numai în societățile liberale se poate întâmpla asta, istoria a dovedit-o clar, și numai având toleranța ca atitudine și valoare socială; totul sub garantarea și asigurarea drepturilor și libertăților de către stat (prin instituțiile sale). Genul acesta de construct politic-economic-social pare a fi cel mai fiabil, singurul care nu pune viața individului în pericol, dar își are neajunsurile lui, iar societatea pe care o creează își are și ea carențele ei, și aici includem doctrina political correctness, plus consumerismul exacerbat, marginalizarea săracilor, falsa integrare socială a minorităților etnice, sexuale sau confesive etc. Perfecționarea acestui sistem politic, al acestei societăți, este provocarea primelor secole din mileniul acesta; depășirea societății religioase (creștine) în spațiul european – iar acesta este un subiect care s-ar întinde între copertele a măcar unei cărți.

Cine sunt cei care preferă adevărul cu orice preț? Aș zice, cei care-l au în sânge; cei care-l au ca bun sfetnic și călăuză prin viață! Pare că vorbim de un soi de oameni pentru care a cerceta, a investiga și a spune ce gândesc cu adevărat e un stil de viață. Situează adevărul peste plăcere și dorințe, ca să fac referire la altă tipologie umană, și aceștia se află în amalgamul societății, la toate nivelurile ei. Putem spune, cantitativ vorbind, că nu sunt majoritari, din moment ce am caracterizat societatea noastră prin prisma plăcerilor și conforturilor de tot felul; și că se simt „reduși la tăcere”, marginalizați și mizantropi, poate. Par a fi indivizi pentru care munca intelectuală și rezultatele ei au o importanță aparte, au simțurile civic și justițiar dezvoltat și au tăria de caracter să afirme adevăruri suportând consecințele „punitive” de diferite moduri.

Distrugerea societății, aici rămăsesem că revin cu opinia mea, a acelei societăți care distruge adevărul. Cu siguranță societatea și cultura ei, formate fiind din indivizi vii și dinamici, se poate asocia cu un organism, la rândul său, în mișcare. Sigur că această mișcare e determinată de mulți factori, iar științele socio-umane chiar asta studiază, realitatea socială și a indivizilor care o compun. Distrugerea, înțeleasă ca suprimarea vieții unor categorii de indivizi, este inacceptabilă în zilele noastre, mai ales având experiența groaznică din secolul trecut; dar o schimbare generală a societății pare că este inevitabilă, și cred că va veni. O redefinire a valorilor noastre personale, dar și sociale/ colective, o regândire a direcției și ceea ce vom deveni ca specie sunt cât se poate de necesare în contextul revoluției digitale care se întâmplă. Civilizația construită pe interpretarea religioasă a valorilor, pe autoritatea ecleziastică și divină intră în fază terminală, de asta trebuie să ne pregătim de criza spirituală ce ne-a ajuns deja, dar și de schimbările care-i urmează intrinsec, iar adevărul pare să fie mai de „folos” ca niciodată. Nu putem ignora la nesfârșit etapa de dezvoltare a civilizației, în care ne aflăm, carențele și convulsiile sale, imprevizibilul și proiectabilul spre care ne-ndreptăm.

Adevărul e parte din ființa umană, ca „secreție” a facultății de cunoaștere; dar e vorba de un adevăr personal, adevărul care intră în conflict cu ceilalți, cu viziunea celorlalți și e atât de imperfect, atât de uman. Ce nevoie avem de adevăr? E singurul cântar cu care putem măsura celelalte valori fundamentale, naturale și intrinseci ființei umane: binele, frumosul, dreptatea, curajul, cumpătarea și înțelepciunea. În funcție de aceste cântar, uman de imperfect, ne descoperim pe noi, lumea în care ne aflăm, și în funcție de limitele noastre construim viitorul speciei. Chiar dacă afirmația radicală de la care am pornit discuția nu m-a atras de partea ei, până la urmă mi-am clarificat, pe repede-înainte și intuitiv, necesitatea de reflectare la valorile noastre, diferențele dintre noi, conviețuirea laolaltă și modul în care trăim viața, iar asta contează. Subiectul va rămâne veșnic deschis într-o societate liberală, iar în societățile opuse va duce oameni la pieire (vezi secolul al XX-lea).

            Mi-a venit în minte o întâmplare despre cât de greu este să produci agricultură bio, mai exact cât de greu este să-ți meargă afacerea atunci când te ocupi cu producerea și comercializarea produselor bio. Întâmplarea face că o persoană s-a apucat să crească pui de găină în condiții sută la sută naturale: să trăiască afară în spațiu deschis, să mănânce doar iarba și ce mai găsește prin țarc (plus grâu și tărâțe), poate să asculte muzică clasică, să li se ofere toată dragostea și căldura pentru a se simți bio, pentru a crește autentic bio. Sfârșitul e tragic, e de-nțeles, pentru pui. Toți sfârșesc în a ajunge ambalați, cântăriți și vânduți în magazine. Necazul afacerii era că se dovedea a fi doar una de subzistență, adică puii erau puțini, creșteau lent în ritm natural, trebuia să acorzi atenție nevoilor lor – pentru ai scuti de anxietățile și sentimente negative, cheltuieli cu creșterea lor; iar prețul mare, comparativ cu cel al celorlalți pui, cvasi-bio, nu reușea să aducă un profit bun, altul decât cel care face afacerea să se târască de la o lună la alta.

            Deznodământul poveștii este că eroul nostru a încetat să mai crească pui bio… A schimbat foaia, pe partea cu rețeta de succes în afaceri; a cumpărat mai mulți pui de „soi”, le-a dat de mâncare doar steroizi și alte chimicale, pui creșteau de data aceasta într-o lună ori două, erau mai voinici, și când erau gata pentru împachetare erau injectați cu apă – ca să dea bine la cântar, să zicem. Rezultatul? Mai mulți pui vânduți, mai multă carne, mai mulți bani, mai puțină bătaie de cap. Final fericit, pentru afacerist. (Am scos din discuție autoritățile competente în verificarea calității alimentelor de pe piață pentru a nu îngreuna și mai mult situația analizată).

            Dacă ne gândim numai la caz în sine putem ușor găsi teme de reflecție, pentru a contura mai bine problema: 1) aspectul mercantil – anume dorința de a face profit, naturală firește, bio am putea zice, a eroului capitalismului, și fără să disecăm minuțios cazul putem concluziona că scenariul al doilea a fost cel mai favorabil pentru el; 2) aspectul calității produsului – unde cel bio este superior celui „sintetic” (îl voi denumi așa deoarece au în componența cărnii substanțe chimice provenite de la hormonii cu care sunt hrăniți) din punct de vedere nutrițional/ organic. Concluzia povești ar putea fi că producătorul sacrifică calitatea produsului pe care îl pune la vânzare pentru un profit mai mare. Acesta este capătul dinspre producător al problemei; în partea opusă, consumatorul își are decizia lui de a cumpăra: în funcție de disponibilitatea financiară în primul rând, apoi din rațiuni de consum de produse sănătoase. Dacă dăm o privire de ansamblu întregului fenomen putem ușor observa că creșterea demografică (adică un număr foarte mare de guri de hrănit, și ne referim la nivel global) a dus la o nevoie de a produce hrană rapid și mult, aici intervine industrializarea producției care ajută în acest sens. Am nevoie de mai multă hrană pentru tot mai mulți oameni, fapt care pare să ceară soluții noi de creștere a producției, iar acestea par să vină din domeniul geneticii și chimiei. Dar asupra acestor produse planeză întrebarea efectelor pe care le au acestea în organismul uman pe termen lung, și dacă nu cumva punem în pericol sănătatea umană, global vorbind? Nevoia de hrană a populației, al unui număr tot mai mare de oameni, împinge limitele biologiei și dă naștere unor întrebări etice. Merită să sacrifici sănătatea pe termen lung consumând produse sintetice? Care vor fi consecințele asupra corpului uman pentru generațiile viitoare? În lipsa de alternativă (în cazul în care cea bio n-ar mai exista) ar fi mai rezonabil să diminuez cantitatea de mâncare sintetică consumată pentru a ne proteza pe cât putem?

            Acesta este un subiect amplu de discuție, dar care nu face obiectul investigației mele de fapt, dar este un bun prolog pentru subiectul care mi-a răsărit în minte în timp ce-mi aminteam povestea cu dificultatea de a-ți ține afacerea pe picioare crescând și vânzând pui bio. Așa o fi și-n cazul creării și vânzării produsului de artă? Arta bio se „crește” cu mai mare bătaie de cap și nu prea e profitabilă? Se poate face o diferențiere a calității produsului artistic de tip bio și sintetic? Ce au în comun a-ți hrăni stomacul cu a-ți hrăni spiritul, adică mintea?

            Am în vedere atunci când mă gândesc și discut despre artă cele mai consumate dintre arte, muzica și filmul. Este evident că ființa umană are nevoie de mâncare pentru a supraviețui organic, așa cum poziționată ierarhic superior între nevoi, putem vorbi și despre nevoia intelectuală a omului care se cere a fi satisfăcută. Sigur, comparativ cu prima, omul supraviețuiește, fizic vorbind, chiar dacă nu-ți hrănește mintea; dar cu ce preț? Putem zice că omul nu este pe de-a-ntregul complet, împlinit chiar, dacă nu-și satisface mulțumitor nevoile (fizice și intelectuale). Iar muzica și filmul, produse în masă, industrializate precum în cazul agriculturii, chiar asta fac, sau își propun măcar, să hrănească mintea cetățeanului. Așadar avem de-a face cu crearea unui produs artistic și amplasarea lui pe „tarabă”, intrarea în domeniul cererii și ofertei, reglat de mecanismele fine ale economiei. Fiindcă am ajuns aici, să vedem dacă putem distinge între produse bio și sintetice. Mă gândesc la un produs artistic-bio ca la acel produs care a fost creat din vacarmul interior al artistului, din erupția de sentimente și stări de spirit, din angoasele cele mai febrile, și care a fost prelucrat printr-un stil și metodă proprie pentru a putea prinde contur final, și apoi livrat către consumator. Travaliu, inspirație, introspecții, nesiguranțe, căutări și timp pentru a coace această mană. Iar aceasta e doar prima fază, creația. Urmează comercializarea lui, aducerea în spațiul public al intimului roditor al artistului; și efectiv monetizarea prin vânzare al acestui produs.       

            Dacă în cazul produsului-bio accentul pică pe nașterea dureroasă, desfiguratoare și originală a creației (care în final ajunge produs), și mai puțin pe destinul său în lume (acela de a ajunge în comerț și a fi consumat); vine rândul produsului-sintetic de a fi identificat. Acesta are specificul tocmai că accentul este pus pe destinația sa, pe finalitatea de consum a lui. Nevoia de hrană spirituală trebuie satisfăcută cu orice chip, iar dacă produsul este căutat și cumpărat asta duce la succesul afacerii. Prin urmare nașterea lui este artificială și controlată pentru a spori șansele de vânzare; artistul este însămânțat de dorința sa de glorie (dacă arta mea este vizibilă, vândută și gustată asta înseamnă notorietate pentru mine) mai mult decât orice – deși nu aș exclude și motivația financiară. Iar tentația nemuririi, să-i spunem așa, este mare. Să fii și de succes, să fie satisfăcut și investitorul, și să ai șanse ca cetățenii să te țină minte pentru arta ta, peste generații. Pare tentant, chiar foarte.

            Am să simplific situația excluzând de exemplu cazul în care artistul nu dorește comercializarea artei sale cu tot dinadinsul, sau cazul în care mecanismele de promovare nu reușesc să aducă arta în atenția consumatorului; și am să rețin doar axa artist – artă – consumator. Presupunem că nu există piedica pentru cele două tipuri de artiști (în măsura în care acestea sunt distincte unu de altul pentru doi artiști diferiți, și nu sunt atitudini diferite ale unuia și aceluiași artist, caz realist de altfel) de a-și crea produsele lor bio respectiv sintetice, și că acestea ajung să hrănească mințile oamenilor. Pus în balanță pe un taler artistul cu arta sa și pe celălalt consumatorul obișnuit cu nevoia lui, care e mai greu? Cine pe cine influențează mai tare? Consumatorul prin cererea sa determină felul produsului? Sau artistul este cel care impune arta lui pentru consum?

            Tot simplificat vorbind, ca și cum aș fi limitat la un număr mic de pagini, hai să vedem produsul finit al artei din ce-i compus. Disting două mari componente, ca la fructe: coaja și miezul. Ceea ce este la vedere și poate fi înțeles rapid și intuitiv; și ceea ce se află dedesubt și care dă valoarea nutrițională produsului – adică dihotomia gust – sațietate. Exteriorul care te atrage și face ca produsul să poată fi consumat, aici mă refer la stilul folosit în special; și miezul care este componenta emoțional-cognitivă care ajunge să hrănească efectiv mintea umană, adică stările de spirit, emoțiile și sentimentele care se nasc sau sunt stimulate în minte, pe de-o parte; iar pe altă parte avem viziunea și conținutul ideatic care îi sunt transferate prin consum și digerare minții celui care „mușcă” din artă. Fără să mă complic prea mult pot spune că produsul bio este unul amărui dar sățios, născut din vocația (poate și geniul) artistului, iar cel sintetic este dulce și nesățios, născut din dorințele de faimă și cea mercantilă. Primul poate să creeze inițial o respingere din cauza faptului că este greu de abordat, nu știi cum să-l iei, cum să ți-l apropii, ne mai punând în considerare că mai mult ca sigur îți pică greu la „stomac” (și mintea are stomacul ei), asta după ce ai trecut de coaja tare și ai ajuns la miez. Al doilea este atrăgător, pare că e exact ce-ți dorești, exact ce ai nevoie și are marele avantaj de a nu-ți crea dificultăți în digestie.  

            Nici consumatorul nu este scutit de o scurtă cercetare. Așadar, dacă am distins (pentru a fi mai ușor de înțeles fenomenul) între două tipuri de artiști care creează două arte simțitor diferite, prin urmare vom avea două mari categorii de oameni care se hrănesc cu acestea. Presupunând că nu sunt împiedicați de resursele lor financiare de-aș procura oricare din arte și că acestea ajung la el, haide să vedem cum ajunge un om să prefere un tip de produs în detrimentul celuilalt (tot pentru a fi mai ușor de înțeles exclud cazul în care aceeași persoană poate consuma ambele arte fără rețineri). În situația aceasta suntem cu toții, de a asculta muzică și de a viziona filme. Pe care o preferăm? Și de ce? În primul rând să ne amintim de primul contact, coaja, care are rolul estetic și creează în mintea noastră o judecată de gust: îmi place sau nu? Al doilea aspect este miezul produsului care dă „greutatea nutrițională”, aici se creează o judecată cognitivă de tip utilitarist: îmi folosește la ceva sau nu? Mă hrănește cu adevărat sau nu? E sănătos ceea ce consum sau nu? (Evident că sunt cazuri cu diferite nuanțe, nu se împart într-un da absolut sau nu absolut; dar e mai ușor să pornești reflecția din această antiteză).

            Felul în care percepem arta, o trăim și o asimilăm depinde într-o mare măsură de modul în care suntem construiți interior, de disponibilitatea noastră. Vreau să spun că sunt persoane care preferă liniștea și echilibrul propriei zone de confort mental și afectivă; iar altele care își doresc să fie împinși în afară, să descopere altceva, să se găsească și din altă perspectivă, în alte stări. A sta pe loc sau a o lua la pas. Pentru primii este mai potrivit produsul sintetic, este atrăgător, se digeră ușor și nu-ți creează „neplăceri”. Pentru ceilalți pare că produsul bio ar fi pe gustul lor, îi incită, îi stimulează, le pune măruntaiele minții în lucru, o iau la pas împreună cu artistul spre zări mai puțin umblate.

            Sigur că educația, nivelul de cultură, simțul estetic și inteligența noastră joacă roluri decisive în cristalizarea preferințelor noastre, la modul în care suntem clădiți lăuntric și din ce anume suntem clădiți. În final, pentru a deschide către alte orizonturi ale subiectului, care a fost mai mult schițat, propun să medităm la câteva întrebări minime, deși nu este obligatoriu: Ce însămânțează concret arta în mine? Las, ce și cât las, din artă să răscolească în mine? Dacă e plăcut, e și sănătos ceea ce consum? Ce anume, și cât de mult vreau de la mine în urma experienței trăite cu arta?

            Dimineața, în drum spre muncă, văd deseori oameni stând la coadă la patiserie pentru a-și cumpăra covrigi și sana; un mic dejun pe repede-înainte luat la locul de muncă, imediat după ce ai ajuns, de cele mai multe ori. Într-o zi mă gândeam la utilitatea acestei combinații de carbohidrați și lactate, în special pentru rapiditatea de a rezolva, evident temporar, o necesitate situată la baza piramidei lui Maslow – recent (dar nu foarte recent) construită și cu notorietate mai mică decât, de exemplu, piramida lui Keops.

            Procedura e simplă: aștepți la rând, cumperi covrigii și sana, ajuns într-un loc mai mult sau mai puțin special amenajat se ingurgitează cele cumpărate, iar la apariția senzației de sațietate (de preferat să coincidă cu terminarea hranei) te oprești din proces și te poți apuca de treabă, pe stomacul plin. Atenție: doar după ce ai strâns mizeriile (ambalaje și resturi)! – întărește simțul practic al responsabilității ecologice. Sloganul ar fi: mai puține gunoaie împrăștiate mai mulți cetățeni maturi (la cap)!

            Acum că am soluționat rapid problema, atât de simplă încât e problemă doar cu numele, putem merge cu gândul mai departe. Apropo de gând, hai să vedem dacă putem să vorbim despre gândire, anume dacă putem să vorbim despre o „rezolvare” rapidă a nevoi de a gândi (practic); deși pentru toți ar fi o necesitate, dar pentru o mică parte dintre noi este o obligație – aș zice chiar datoria de a gândi. Dar să nu ne umflăm prea tare în etica epistemologiei!

Aș numi gândire suficientă: ceea ce are nevoie omul pentru a-și trăi viața, măcar la minimum (sau oricum nu mult peste sau dedesubt de aceasta limită); adică un set de informații practice care îl ajută să înțeleagă ce este în jurul său și să se adapteze mediului în care viază, adică își duce veacul. Cum se obține o astfel de gândire? Destul de simplu zic eu: se așteaptă la rând precum în cazul covrigilor și al sanei; se plătește cu viața pe care o duci și se consumă fără dificultăți majore. Procedura de masticație mentală: după ce se înmoaie bine bucăți mari de prejudecăți în recipientul cu superstiții, se introduc pe nerespirate în minte, după care se așteaptă să-și facă efectul. Niciodată nu te simți sătul – paradoxal – chiar dacă această gândire dă pe dinafară din capul tău, pe cale orală de cele mai multe ori, prin cuvinte, propoziții, fraze despre orice. La prima vedere pare că e atotcuprinzătoare, niciun subiect nu scapă neatins: „Nu reușiți voi să puneți atâtea probleme câte soluții pot debita eu!”. De la legatul șiretului în 3 pași simpli, la Oculta Mondială care conduce din umbră lumea, la forma plată a planetei, la cum să fii de succes și multe altele, adică la toate celelalte.

Așa poate fi recunoscut la o primă vedere acest fel de a gândi: e preluat de la altcineva, nemestecat și plin de certitudini. Se transmite ca un virus de la familie, cercul de persoane apropiate, din mass-media și online; dar întotdeauna de la persoane „neautorizate” în ale gândirii – păreriști. Fiindu-și suficientă mecanismul intern de reflecție asupra ei înseși este oprit – de ce să pierzi timpul cu procese cognitive cu privire la calitatea gândirii tale când „știi” că-i bună? E siguranța de sine (a prostului): „n-are ce să fie rău, știu eu bine!”. Fără verificare că e pierdere de timp, iar timpul e cea mai importantă resursă!

Bun, bun, vei zice, dar astea sunt vremurile: „ai oprit, ai alimentat, ai plătit și-ți vezi de drum”. De acord, dar doar în anumite cazuri, cele de nevoi cotidiene. Nimic trainic, sănătos și solid nu se construiește de pe-o zi pe alta! Aici e esența: e nevoie de muncă, muncă inteligent planificată, răbdare și iar muncă pentru a reuși să ridici ceva cu adevărat solid.

Acum putem reveni din nou la covrigii noștri cu sana, dacă a mai rămas ceva… din subiect. Aș pune în opusul obținerii rapide de hrană prin cumpărarea ei sub formă finală sau semi-preparată, ancestrala agricultură sustenabilă. Omul încă dinainte de scurta sa aventură pe meleagurile Istoriei s-a ocupat de lucrarea pământului și creșterea animalelor care au fost sursele lui de hrană. Ce mă interesează aici este efortul zilnic, în funcție de anotimp și tipul de cultură a cerealelor, pe care îl depune omul pentru a se îngriji de hrană: de la semințe la fruct și de la pui la animalul matur pregătit pentru a fi sacrificat. Aici mai adăugăm și munca depusă pentru gătirea efectivă a mâncării. Un aspect important de subliniat în ce privește mâncarea deja preparată ar fi calitatea nutrițională și rafinamentul estetic al meselor (arta culinară). Acum voi muta atenția în sfera gnoseologică: se pare că gândirea suficientă ar fi o gândire de-a gata, în formă finală sau semi-preparată („a se lăsa 20-30 de minute la cuptor, după gust”). E de ajuns atât, gândirea suficientă? În mod normal se poate trăi și cu atât, că doar de asta e suficientă. Dar dacă vrei mai mult de atât, mai sănătos, mai rafinat? Atunci e de muncit! E de cultivat zilnic ideile pe care le ai în capul tău, de văzut care sunt sănătoase și care sunt dăunătoare. Trebuie să le prelucrezi prin analiză și critică, îndoială și re-afirmare. Dar până să-ți fie gata masa, căci asta durează, sau nu tot timpul e „comestibil” ce ai gătit, poți să te hrănești când simți nevoia cu bucatele marilor agricultori ai spiritului uman. Răbdare, muncă, răbdare și iar muncă. Dar pentru ce?

Calitatea vieții noastre (inclusiv lăuntrice) este legată de felul în care gândim. O gândire suficientă va naște o viață ștearsă, banală, ca a oricărui altcuiva – doar vorbim despre transmiterea aproape incoruptibilă a gândirii suficiente de la om la om, deci și a stilului de viață. Gândirea modelează caracterul, care-ți modelează viața. Acesta e un subiect aparte, de discutat cu altă ocazie, dar ideea e de reținut și meditat/ rumegat. Așadar, nu este un lucru de neglijat, modul în care gândim, fiindcă are consecințe directe asupra noastră: de la cum te înțelegi pe tine însuți, cum îl privești pe celălalt, cum te comporți (adică acțiunile tale care sunt efectul judecăților morale) și ce înseamnă viața pentru tine. 

Pare mai mult o prostie, decât o utopie, să te gândești că o societate poate trece de la stadiul de turmă organizată la un organism de oameni liberi – care au o gândire bine articulată și sănătos fondată și care au forța interioară de-ași suporta libertatea. În discuție ar putea fi cuprins statul și rolul său cu privire la educația viitorilor cetățeni, dar ar fi prea lungă vorba. Aș rezuma: acolo unde a eșuat familia și statul trebuie să repare fiecare în parte – datoria noastră de a ne rândui mintea și viața, să fim mai mult decât am fost învățați să fim!

Să savurăm deci covrigii și sana ori de câte ori avem nevoie dimineața de asta, iar în ritmul mestecatului, sigur nu strică, să reflectăm la ce e sănătos ori nu din ce avem în minte, să facem un plan de igienizare mentală generală și să reexaminăm valorile și principiile după care ne trăim viața – mai mult decât suficient. Să ne gândim la ce să cultivăm și ce fel de mâncare pregătim din recolta minții noastre.