Tagged with " Thales"
Aug 9, 2012 - FILOSOFIE    No Comments

Thales din Milet (~640-547 î.e.n.)

 

          Este considerat primul filosof și unul din cei Șapte Înțelepți ai antichității. Avea o reputație de priceput om politic, era interesat de navigație și avea temeinice cunoștințe de geometrie în practică, măsurând piramidele și distanța dintre vase pe mare. Potrivit lui Herodot, Thales a prezis o eclipsă care a avut loc în timpul unei lupte dintre Lydia și Media în 585 î.e.n.

          Platon povestește că odată Thales preocupat de meditația asupra cerului și stelelor a căzut într-un puț stârnind hohote de râs din partea unei slujnice care-i reproșează că încearcă să afle ce este în ceruri dar nu e în stare să fie atent pe unde calcă. Aristotel amintește că fiind un priveput în meteorologie a prezis din iarnă că va urma un anotimp bun pentru măsline, încât închriază ieftin presele din tot Miletul și Chiosul, ca pe urma să le subînchirieze cu un preț mai bun. În acest fel Thales demonstrează că filosofia poate avea și un aspect practic, dar nu acesta este țelul ei și-al filosofilor.

          Thales este considerat cel care a adus geometria în Grecia, familiarizat fiind cu ea din călătoriile sale din Egipt. Dintre teoremele care i se atribuie fac parte și urmtoarele: „diametrul împarte cercul în două părți egale”; „unghiurile de la baza unui triunghi isoscel sunt egale”; „dacă două linii drepte se intersectează, unghiurile opuse sunt congruente”; și „unghiul înscris într-un cerc e unghi drept”.

          Lui Thales îi sunt atribuite următoarele sentințe: „dintre toate câte există divinitatea este cea mai veche, căci ea este nenăscută”; „cel mai mare este spațiul, căci el cuprinde totul”; „lucrul cel mai rapid este gândul, căci el aleargă peste tot”.

          Vechii greci au în ei propensiunea către căutarea imuabilului în schimbător. Thales și-a pus întrebarea cu privire la originea tuturor lucrurilor, la principiul generator al lumii schimbătoare, răspunzând: „apa este principiul (arché) tuturor lucrurilor”. Arché era în doctrina milesionilor substanța primordială, punctul de pornire, cauza generatoare. Astfel în gândirea primilor filosofi ia naștere două concepte care se completetează: arché și physis (natura), adică principiul și structura permanentă. Aristotel considera că Thales a ajuns la această concluzie datorită observațiilor sale, identificând apă în hrană,semințe, dar și-n căldura vieții. Moartea în opoziție presupune două transformări: corpul se răcește și se usucă. Odată avută substanța primordială din care ia naștere totul, Thales caută acum forța care produce transformarea și mișcarea, iar aceasta este însăși viața, sufletul (psyche) care se află în principiu. Obligatoriu pentru a fi arché al lumii, această substanță trebuie să conțină cauza mișcării și a transformării. Aristotel spune: „Din cele ce știu despre el, și Thales pare să fi privit sufletul ca forță motrice de vreme ce a spus că magnetul are suflet întrucât determină mișcarea fierului”. Mai departe Aristotel spune că Thales considera lucrurile pline de zei, adică „sufletul se contopește cu toate lucrurile”.

          Importanța acestui filosof al naturii este aceea că a făcut, alături de ceilalți milesieni Anaximandru și Anaximene, o punte între lumea mitului și lumea rațiunii prin raționalizarea transparentă a mitului și anticiparea gândirii științifice moderne. Au fost primii care au cercetat lucrurile prin observații ingenioase având o intuiție primară aspupra avantajelor experimentului. Thales pune bazele tranziției spiritului în cercetarea adevărului, inițiând cunoașterea experimentală, cunoaștere căreia noi azi îi datorăm totul. Astfel se naște în spațiul elen formidabila și inimitabila disciplină a spiritului: filosofia.

 

Jul 28, 2012 - FILOSOFIE    No Comments

Reflecția filosofică, de la mirare la curiozitate

 

 

          Grecii antici considerau că filosofia începe odată cu mirarea omului față de lume. Sub această impresie în om încolțește întrebarea, acea excrescență a spiritului care nu a dispărut nici până azi, și care nu va dispărea niciodată.

          Contemplând lucrurile și Kosmosul, Thales e primul care se întreabă care este originea tuturor lucrurilor?, ce este Unul, atotcuprinzătorul, principiul care face ca toate să devină, să fie și să dăinuie? Din această stare bahică a mirării izvorăște curiozitatea; în om se deșteaptă dorința de cunoaștere profundă, un nou fel de cunoaștere, nu o cunoaștere „oferită” ca-n cazul mitului, ci o cunoaștere în care omul devine activ, în care e angrenat afectiv, o cunoaștere pe care o modelează și care la rându-i îl modelează. Din acest punct al istorie spirituale a  umanității – care niciodată nu va fi ca înainte – în om s-a produs Big Bang-ul cunoașterii, o lume nouă e pe cale să se nască – lumea reflecției profunde.

          Spiritul uman își începe călătoria în căutarea propriei identități, la început pornind de la absolut și ajungând la sine, ca mai târziu să pornească de la sine către un atât de dorit absolul. Azi el pare confuz, obosit și descurajat, tocmai datorită faptului că mai mult ca oricând ființă umană își asumă propria călătorie; libertatea de a căuta adevărul, și mai mult de a-ți crea propriul adevăr e periculoasă. Omul se vede aruncat în mijlocul unei istorii încâlcite, într-o cultură obosită, tentat tot mai mult de binecuvântarea ignoranței.

          Fiecare dintre noi resimțim mirarea de a ne afla în lume ca pe o anxietate care cheamă către sine, care acaparează prin curiozitate pentru a-ți da drumul spre reflecție. Ne creăm propriul raport cu sine, cu ceilalți, cu natura, cu absolutul. În aceste patru direcții o ia spiritul, în cunoașterea adevărată a obârșiei. Pornim la drum cu merindea culturii dobândite, cu instrumentele de cercetare mai mult sau mai puțin „performante”, cu înclinația – mai mult sau mai puțin manifestată – către profund, cu o deteminație răsărită și ea din viscerele mirajului.

          Aflți în mijlocul existentei, conștienți de sine, ne cuprinde patima interogației, ca pe urmă să încercăm răspunsuri prin contemplare. Dar am uitat terța capacitate a spiritului și ce mai însemnată: admirarea. Admirarea preia rolul sintezei care împacă tensiunea dialectică a antagonismului întrebare – răspuns.

         Până la urmă asta face diferența între o viață trăită în ignoranță sau o viață trăită în permanentă căutare: profunzimea spiritului și însușirea lui de a admira.Într-un moment de singurătate, cuprins de angoasă, spiritul își adresează capitala întrebare: eu ce aleg?