doza de filosofie

           Despre Pythagoras ne sunt redate două imagini care întrepătrunzându-se redau filosoful religios. Legenda ne spune că ar fi semi-zeu, fiul lui Hermes, că ar apărea o dată la 216 ani, sau că ar fi avut o coapsă de aur. S-a născut în insula Samos, Grecia; a călătorit în Egipt, l-ar fi cunoscut pe Zarathustra și l-ar fi avut ucenic pe Zalmoxis. A fost interesat de filosofie, geometrie, astrologie, a întemeiat o școală asemănătoare unei secte religioase în care se intra foarte greu.

           Pentru Pythagoras principiul fundamental al lumii este numărul. Astfel se trece de la naturalismul milesian (apă, aer, apeiron) la idealism, dar și de la monism la pluralism. În filosofia pitagoreică numerele au două roluri: ele sunt modele perfecte, cât și elemente componente ale lucrurilor. Fiecare număr își are propria semnificație, putere magică și propria sa individiualitate, astfel numarul 1 reprezintă unitatea din care rezultă toate numerele pe două căi, fie prin înmulțirea fie prin împărțirea unității. Numărul 2 este opusul lui 1, reprezintă opoziția între nedeterminat și determinat, dintre simplu și compus. Numărul 3 reprezintă perfecțiunea fiind alcătuit din 1+2. Numărul 10, numit tetraktis, semnifică și el perfecțiunea.

           Pitagorismul își propune să facă astfel încât cercetările folosofiei să servească drept bază a religiei: matematica era o preocupare religioasă, iar decada era un simbol sfânt. Pythagoras le poruncește oamenilor să se obțină de la consumarea cărnii și de asemenea de la consumul bobului, care a fost interpretat ca abținere de la desfrâul sexual.

            În problema sufletului Porfir afirmă depre Pythagoras: „ în primul rând el susține că sufletul este nemuritor, apoi că el trece în alte specii de animale, că evenimentele trecute se repetă identic într-un proces ciclic și că trebuie să privim toate lucrurile însuflețite ca înrudite. Se spune că Pitagora a fost primul care a introdus aceste concepții în Grecia”. Tot de la Porfir aflăm  despre cele două tipuri de pitagoricieni: „ învățătura sa avea două forme, iar dintre discipolii săi unii erau numiți mathematici și alții acusmatici. Mathematici erau numiți cei care stăpâneau cele mai profunde și mai desvârșite părți ale învățăturii sale, iar acusmatici se numeau cei care doar auziseră câteva precepte recapitulative din scrierile sale, fără o explicație completă”. Primii erau direct interesați de cunoașterea filosofiei matematice, iar ceilați de respectarea temeiurilor religioase ale școlii.

           Originalitatea pitagorismului constă în ideea asimilării cu divinul ca și țel legitim și absolut al vieți umane. Pentru Pythagoras calea mântuirii stă în filosofie. Aristoxenos spune despre Pythagoras și discipolii săi: „Diferența dintre ceea ce trebuie făcut și ceea ce nu trebuie făcut tinde să se conformeze naturii divine. Acesta este punctul lor de pornire; întreaga lor viață este rânduită pentru a urma Divinitatea, acesta este principiul conducător al filosofiei lor”. Conform doctrinei lui Pythagoras de vreme ce doar Zeul este înțelept, philosophos sau cel care caută înțelepciunea dezvoltă în sinea sa o asemănare cu divinul, astfel că lepădându-se de stricăciunea trupului și cultivându-și  spiritul, scopul lui este conformitatea cu divinul și întreaga lui viață și filosofie erau ordonate și supuse ideii de a urma Divinitatea.

            Astfel  participă Pythagoras la descrierea traiectoriei spiritului filosofic elen în faza sa incipientă, când era încă bine îmbibat în religios. El a fost cel care s-a numit cel dintîi pe sine philosophos, cercetător al înțelepciunii, de la el păstrăm până azi acest nume, care și-a schimat rolul de atâtea ori în întreaga istorie a filosofiei.