Oct 25, 2020 - Fragmente    No Comments

Atrofierea mentalului colectiv – despre viscerele societăți – adevarul

Am văzut undeva (videoclip muzical) scris așa: „într-o societate care distruge orice adevăr, singurul adevăr ar fi distrugerea acelei societăți”. O reflecție radicală, venită din partea dreaptă, din acel loc de unde vin schimbările sângeroase în orice ideologie și societate (acest loc există desigur și în partea cealaltă; ambele au fost confirmate de istoria secolului trecut). A fost un mesaj care mi-a atras atenția și a stârnit curiozitatea, și evident reflecția asupra sa (ca orice idee care bruschează și vrea să deformeaze realitatea actuală). Ce vrea autorul să spună cu asta? întreb ca în clasa a 5-a.

Se pare că în societatea în care trăim azi adevărul nu doar că este deformat, mascat, deghizat, travestit; el este de-a dreptul distrus. Asta înseamnă că adevărul nu mai este o valoare dezirabilă pentru noi astăzi. Înseamnă nu numai că putem trăi fără el, dar mai mult, înseamnă că ne este incomod, ne pune într-o situație inconfortabilă, ajunge să ne fie dușman. Iar atunci când percepi adevărul ca pe ceva care te atacă, te rănește, atunci e foarte clar că nu adevărul îți este cel care sălșluiște în mintea ta, nu el e torța cu care luminezi „bezna” realității; ci mai degrabă prinzi rădăcini în minciună, în falsitate, în aproximare, în eroare. Plecând de la aspectul precizat mai devreme, acela că alegem tovărășia neadevărului, mă-ntreb: este adevărul parte din natura ființei umane?

Vechii greci puneam mare preț pe cunoaștere, au pus-o central printre virtuțile lor, deoarece era mijlocul prin care atingeai valoarea morală, binele (poziționat ierarhic deasupra adevărului). Orice om care are știință va alege să facă binele, răul se face doar din neștiință (ignoranță, prostie); și-n jurul binelui gravitau toate celelalte valori (vezi epoca clasică a filosofiei grecești). Se poate vorbi despre facultățile de cunoaștere și morală ca aparținând intrinsec ființei umane, dar se pare că valorile lor: adevărul și binele nu sunt neapărat parte din noi, iar asta mi-o explic în două moduri. Primul, aceste valori sunt supuse redefinirii, ceea ce duce automat la percepții diferite ale lor, de raportări diferite la ele cât și la impacturi diferite în viețile noastre. Aici depinde de epoca în care trăiești, cultura și civilizația din care ești parte, nivelul tău de înțelegere, și de practicare și suportare ale lor, a avea tăria să le afirmi și chiar să mori (dacă e cazul în numele lor) în cel mai „bun” scenariu (din convingere și actul ei funebru se nasc doctrinle și modele ideale de viață). A doua explicație este că se poate supreviețui și fără ele, da, se poate trăi și-n beznă, oamenii nocturi n-au nevoie de adevăr și să săvârșească lucruri bune. De aici inevitabil se nasc două dicuții viitoare, omul buznei prima, iar a doua: societatea în care supraviețuiește acesta.

  Pentru a trăi în lume ai nevoie de bani, nu de adevăr, iar acesta este un adevăr. Asta se datorează tot diferenței de nivel – unul biologic care e fundamentul viețuirii organice, iar celălalt mental, care te face să privești de sus ce ți se-ntâmplă. Întâi stomacul plin și-un loc călduț, pe urmă păreri și certitudini. Asta e structura fiecăruia dintre noi, baza pe care se contruiește totul. Ziceam că adevărul nu e un țel al cunoașterii, pare mai degrabă o veche prejudecată moștenită din străbuni; adică dacă cunoștințele mele (teoretice) nu mă ajută să-mi umplu intestinele și să mă căpătuiesc, atunci nu reprezintă vre-un interes pentru mine. Orice informație nu-mi sporește confortul și situația materială, sau nu-mi confirmă convingerile și prejudecătile se dovedește a fi inutilă, chiar periculoasă pentru mine. Nu mă interesează claritatea, limpezimea și lumina realității în care mă aflu atâta timp cât o resimt ca pe ceva care mă irită, mă atacă, mă doboară. Atâta timp cât trăiesc bine în beznă, e de preferat bezna.

Ce spuneam mai devreme, poate fi o imagine generalistă și succintă ce-i drept, despre un aspect, să spunem darwinist, al mentalui celui care se adaptează la viață, cel care trăiește de dragul supraviețuirii, din pur instinct și programare, într-un mediu dat. E ceva greșit în asta? Eu zic că nu, având în minte firescul lucrurilor. Având cazul acesta individual, cum va arăta o societate în care majoritatea cetățenilor se află în starea de fapt pe care-am descris-o mai devreme? Pare că am avea un construct politic fondat pe economic, adică pe susținerea vieții umane (în cel mai minimal mod) și pe crearea unui confort sporit (pentru fiecare, pe cât posibil). Adică cetățenii trăiesc și muncesc pentru a le fi bine/confortabil, cât mai bine – putem zice din punct de vedere hedonist (plăcerea este scopul vieții). Așadar, omul nostru, despre care ziceam că poate trăi fără pretenții în beznă, o va face atât timp cât viața pe care o are înseamna plăcere, satisfacția dorințelor și nevoilor sale într-un mod plăcut. Atunci ce să caute adevărul în preocupările (chiar nevoile) cetățeanului nostru? Dacă acesta în va crea suferință, e dispus să-l distrugă! Iar aici m-am întors la aforismul de la care am început reflecția (societatea care distruge adevărul) identificând măcar un motiv pentru care adevrărul e declarat dușman sau „persona non grata” în societate. Evident că nu toate adevărurile provoacă disconfort, nesiguranță sau daună în mintea, faptele și sensul de-a fi al omului, așa că vor fi acceptate pe criteriu de hedonism doar cele care vor spori confortul, liniștea și plăcerea noastră; restul vor fi eliminate, mascate sau ridiculizate. Merită distrusă o societate, adică reformată ca să fiu mai precis, doar pentru că nu e fondată pe adevăr și preferă plăcerea, să zicem, ca stil de viață? Fiindcă aceasta este parea a doua a raționamentului, așa cum l-am înțeles eu; că doar de la el am început toată discuția asta… Părerea mea, dacă e să revin la distincția dintre nevoi fiziologice și spirituale (implicit și ierarhia valorilor care decurg de aici), ar fi că e discutabilă chestiunea. Nu pot da un răspuns clar până nu examinez subiectul.

Am vorbit până acum de omul care preferă plăcerile și confortul material, dar evident că putem include aici și plăcerile intelectuale, pentru că avem adevărate industrii care se ocupă de divertisment și buna dispoziție a cetățeanului nostru (și avem în vedere creațiile artistice special concepute pentru el – cu distincția dintre cele de suprafață și profunde; o altă discuție, separată). Putem vorbi despre o societate fondată pe sol economic din care izvorăște posibilitatea de a te înfrupta din plăcerile vieții, dreptul de ameliorate fizică și psihică a travaliului zilnic. În trecut, de diminuarea suferințelor fizice, și al angoselor și nesiguranțelor psihice, se ocupau artele și religia, iar azi li s-ai alăturat științele simplificându-le acestora cumva rolul avut cândva. Așadar, totul pare că decurge în mod natural, avem un parcurs firesc al împlinirii nevoilor umane și satisfacerea confortabilă a lor. Putem observa acest tipar hedonist și în societățile antice, atât elenă cât și romană, mai curând într-o fază a lor, cea care anunța declinul.  

La ce făcea referire autorul care a declanșat acest demers cu provocatoarea sa vorbă când spunea despre adevăr și subminarea sa în societatea noastră? eu cred că se referea la corectitudinea politică, ca doctrină de sugrumare și devalorizare a cercetării și afirmării adevărurilor despre oameni. Aceasta împiedică indivizii să ducă până la capăt raționamentele lor și sunt situați într-o „sferă etică” a indezirabililor în numele „apărării” demnității umane. Adică toți cei care fac afirmații supărătoare, care deranjează prin afirmarea aspectelor negative sau nocive ale naturii umane și a societății noastre sunt taxați și dați ca exemple negative. Este vorba de o întreagă falsă retorică care s-a țesut în cultura occidentală în ultimele decenii sau mai mult, pretextând că apără drepturile și interesele celor oprimați/discriminați, dar se transformă în fapt într-o dictatură a mediocrității – a raționamentelor de jumătate, a intereselor majorității manipulate, a etichetelor sociale. Aici a dus superficialitatea societății, să-i zicem hedoniste, la o redefinire a valorilor, atacul împotriva celor care au opinii diferite (înțeles „incorecte”), deci s-a ajuns la o atrofiere a mentalului colectiv – care a dus la o disfuncționare a unuia dintre organele sale viscerale – adevărul. Cum am spus mai devreme adevărul îmbracă mai multe haine, iar dacă nu-i la modă îl respingem ca fiind incorect, perfid, otrăvitor sau inactual.

Nu trebuie să privim deloc atent natura, în întregul ei și cea umană deopotrivă, pentru a putea distinge varietatea formelor sale, diferitele structuri individuale, pentru a putea vedea diversitatea ei. Putem trage o concluzie cât se poate de banală că nu toți oamenii sunt la fel, nu toți au aceleași interese, aceleași plăceri, aceeși structură interioară a ființei lor, și folosesc aceleași mijloace pentru a atinge scopuri asemănătoare. Adică, sunt persoane pentru care a mânca și bea ceva rafinat, să zicem, e mult mai important decât a distinge între informațiile false de cele corecte, din presă de exemplu. E vorba aici, în aceeași paradigmă, tot de nevoile umane și de faptul că cele fiziologice, în general, tind că le „bată” pe cele intelectuale. Cum, tot ca exemplu, avem persoane pentru care informația corectă, adevărată, și mai mult, justiția socială e mai importantă decât a atinge un statut social (nemaivorbind că este evident peste exemplul cu marile plăceri gastronomice). Așadar, tipologii diferite de indivizi, sisteme diferite de valori, interese și scopuri diferite, și cu toate acestea nevoiți să trăiască în comun, în aceeași societate. Numai în societățile liberale se poate întâmpla asta, istoria a dovedit-o clar, și numai având toleranța ca atitudine și valoare socială; totul sub garantarea și asigurarea drepturilor și libertăților de către stat (prin instituțiile sale). Genul acesta de construct politico-economico-social pare a fi cel mai fiabil, singurul care nu pune viața individului în pericol, dar își are neajunsurile lui, iar societatea pe care o crează își are și ea carențele ei, și aici includem doctrina political-correctness, plus consumerismul exacerbat, marginalizarea săracilor , falsa integrare socială a minorităților etnice, sexuale sau confesive etc. Perfecționarea acestui sistem politic, acestei societăți, este provocarea primelor secole din mileniul acesta; depășirea societății religioase (creștine) în spațiul european – iar acesta este un subiect care s-ar întinde între copertele a măcar a unei cărți.

Cine sunt cei care preferă adevărul cu orice preț? Aș zice, cei care-l au în sânge; cei care-l au ca bun sfetnic și călăuză prin viață! Pare că vorbim de un soi de oameni pentru care a cerceta, a investiga și a spune ce gândesc cu adevărat e un stil de viață. Situează adevărul peste plăcere și dorințe, ca să fac referire la altă tipologie umană, și aceștia se află în amalgamul societății, la toate nivelurile ei. Putem spune, cantitativ vorbind, că nu sunt majoritari, din moment ce am caracterizat societatea noastră prin prisma plăcerilor și conforturilor de tot felul; și că se simt „reduși la tăcere”, marginalizați și mizantropi, poate. Par a fi indivizi pentru care munca intelectuală și rezultatele ei au o importanță aparte, au simțurile civic și justițiar dezvoltat și au tăria de caracter să afirme adevăruri surportând consecințele „punitive” de diferite moduri.

Distrugerea societății, aici rămăsesem că revin cu opinia mea, a acelei societăți care distruge adevărul. Cu siguranță societatea și cultura ei, formate fiind din indivizi vii și dinamici, se poate asocia cu un organism, la rândul său, în mișcare. Sigur că această mișcare e determintă de mulți factori, iar științele socio-umane chiar asta studiază, realitatea socială și a oamenilor care o compun. Distrugerea, înțeleasă ca suprimarea vieții unor categorii de indivizi, este inacceptabilă în zilele noastre, mai ales având experința groaznică din secolul trecut; dar o schimbare generală a societății pare că este inevitabilă, și cred că va veni. O redefinire a valorilor noastre personale, dar și sociale/colective, o regândire a direcției și ceea ce vom deveni ca specie sunt cât se poate de necesare în contextul revoluției digitale care se-ntâmplă. Civilizația construită pe interpretarea religioasă a valorilor, pe autoritatea ecleziastică și divină intră în fază terminală, de asta trebuie să ne pregătim de criza spirituală ce ne-a ajuns deja, dar și de schimbările care-i urmează intrinsec, iar adevărul pare să fie mai de „folos” ca niciodată. Nu putem ignora la nesfârșit etapa de dezvoltare a civilizației, în care ne aflăm, carențele și convulsiile ei, imprevizibilul și proiectabilul spre care ne-ndreptăm.

Adevărul e parte din ființa umană, ca „secreție” a facultății de cunoaștere; dar e vorba de un adevăr personal, adevărul care intră în conflict cu ceilalți, cu viziunea celorlalți și e atât de imperfect, atât de uman. Ce nevoie avem de adevăr? E singurul cântar cu care putem măsura celelalte valori fundamentale, naturale și intrinseci ființei umane: binele, frumosul, dreptate, curajul, cumpătarea și înțelepciunea. În funcție de aceste cântar, uman de imperfect, ne descoperim pe noi, lumea în care ne aflăm, și în funcție de limitele noastre construim viitorul speciei. Chiar dacă afirmația radicală de la care am pornit discuția nu m-a atras de partea ei, până la urmă mi-am clarificat, pe repede-înainte și intuitiv, necesitatea de reflectare la valorile noastre, diferențele dintre noi, conviețuirea laolaltă și modul în care trăim viața, iar asta contează. Subiectul va rămâne veșnic deschis într-o societate liberală, iar în societățile opuse va duce oameni la pieire (vezi secolul al XX-lea).

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!