Sep 13, 2012 - Filosofie    No Comments

Parmenide ( ~510 – sf sec 5 î.e.n.)

          Face parte din școala eleată, foarte importantă în istoria filosofiei, reprezentată de gânditori vestiți: Xenofon din Colofon, Parmenide din Eleea, Zenon din Eleea și Melissos din Samos.  Este considerat legislatorul de la care Eleea a moștenit o parte din legile sale. De la Diogene Laertios aflăm că ar fi fost o vreme pitagoric. Parmenide a fost influențat de o veche tradiție poetică, el cunoscând atât tradiția poetică mai veche cât și moda poetică a epocii sale.

          El a exprimat teze și principii fundamentale ale școlii eleate în poemul „Despre natură” (Peri physis), din care s-au păstrat doar 154 de rânduri din diferite părți ale poemului. După prolog, poemul cuprinde două părți: despre problema adevărului și despre aparență. Parmenide transmite mesaje raționale într-o epocă impregnată de un iraționalism aproape primitiv. Astfel călătoria de la Noapte la Zi reprezintă trecerea de la ignoranță la cunoaștere, drumul care semnifică itinerariul cunoașterii, calea cea dreaptă urmează adevărul. El a văzut în căutarea adevărului un demeres aproape asemănător cu experiența misticilor și a scris depre aceasta în simboluri preluate din religie, pentru că a resimțit-o ca pe o activitate religioasă.

          Zeița îi mărturisește că „nu trebuie să credem în simțuri, ci să judecăm prin rațiune”. Pentru prima dată se face opoziție între simțurile care înșală cunoașterea și rațiunea care este singura de încredere. Parmenide a fost primul care a făcut distincția între corporal și imaterial, iar pentru el realitatea nu poate fi cunoscută prin simțuri, fiind numit de unii „părintele idealismului”. Caracteristicile necesare ale realității spun că ea este eternă, nemișcată, una și continuă, iar trecutul și viitorul nu au sens pentru ea, dar această realitate este realitatea Ființei, singura care există cu adevărat. Principiul lui Parmenide este Fiinta, adică „ceea ce este și nu poate decât să fie”. Aceasta este calea care duce la adevăr, calea convingerii pe care Zeița îl sfătuiește să o cerceteze; „Căci devreme ce există, este nenăscut și nepieritor, întreg, unic, nemișcat și fără sfârșit. Nu a fost în trecut și nu va fi nici în viitor pentru că este deplin unul și continuu”. A doua cale, care trebuie ocolită, este calea neființei, care nu duce nicăieri: „căci nici de cunoscut n-ai putea cunoaște ce nu e, nici să-l exprimi”. Zeița îi atrage atenția asupra celei de-a treia căi, cea a muritorilor: „aceea pe care orbecăiesc muritorii neștiutori, oameni cu două capete: căci în pieptul lor nepriceperea călăuzește mintea rătăcită, iar ei sînt purtați ca niște surzi și orbi, prostiți, gloată fără judecată, în ochii căreia a fi e tot una și nu-i tot una, pentru care fiece lucru e o cale de întoarcere”. Aceasta este calea opiniei, a aparenței, iar Zeița îl sfătuiește pe tânăr să se îndepărteze de ea pentru că-l duce la o cunoaștere eronată.

          Este important să întelegem distincția pe care o face Parmenide între realitatea muritorilor: schimbătoare, temporală, o falsă realitate cunoscută prin simțuri și opinie, și adevărata realitare, Ființa, percepută prin întelegere intelectuală, ea este imuabilă și eternă, unică, complet omogenă și indivizibilă; este guvernată intrinsec de Nevoie „pentru că nu-i îngăduit ca ființa să fie neisprăvită: astfel  se face că nu-i lipsește nimic; căci de i-ar lipsi ceva, i-ar lipsi totul”. Așa cum este de așteptat la grecii antici destinul intervine, până și în cazul ființei de care vorbește Parmenide: „Căci nimic nu este, nici nu va fi, afară de ființă, cîtă vreme Soarta a constrâns-o să fie întreagă și nemișcată”.

          Importanța acestui filosof, influențat de poezie, este că instaurează un precedent în istoria filosofiei, pe lângă coerența logică a cercetării raționale, propune o realitate diferită de cea teologică: divinul, „adevărata” realitate pe care doar intelectul uman o poate cunoaște prin demersurile sale metafizice, o realitate a rațiunii, astfel ia naștere idealismul timpuriu. Se află în opoziție cu Heraclit din Efes pentru care principiul devenirii este logos-ul, iar realitatea este lupta contrariilor. Acesți doi mari gânditori deschid două drumuri, aflate mereu în contradicție, pe care vor pășii restul filosofilor și care împreună cuprind universul spiritului uman: ființa și devenirea.

 

Got anything to say? Go ahead and leave a comment!