Browsing "FRAGMENTE"
Nov 29, 2013 - FRAGMENTE    No Comments

150

Să n-ai urechi pentru descurajări, pentru „perturbări zgomotoase”; dezmeardă-ți  auzul cu vântul de culme.

Mar 26, 2013 - FRAGMENTE    No Comments

Semafor și trafic

semafor și trafic

            De câte ori nu așteptăm la semafor, o facem zilnic; dar în momentele de așteptare a culorii verde reflectăm la sensul acestui aparat ordonator al traficului? A ajuns să facă parte din rutina noastră fără să ne gândim la utilitatea acestuia, la consecințele lipsei acestuia, și de ce nu, la „semaforul”, poate „semafoarele” din viața noastră. Avem semafoare ale vieții? ce fel de trafic fluidizează? Cine le programează? și în funcție de care valori?

            Apariția acestui aparat s-a datorat traficului din ce în ce mai intens din zonele urbane ale lumii, de fapt poate fi considerat ca o consecință a tehnicii și a demografiei epocii postmoderne. Într-o lume în continuă creștere demografică care se deplasează zilnic pe suprafețe tot mai mari populate de oameni era firesc să apară reguli ale circulației, de orice tip. De ce aceste reguli? Este firesc ca omul să caute ordinea, până și în trafic; fiindcă e de dorit o ordine aparent stabilă decât un haos dezlănțuit. Aceste reguli, care se cer respectate de către toți participanții la trafic, nu au menirea doar de a fluidiza traficul, ci și de a proteja omul de accidente, de cele mai multe ori efecte ale nerespectării regulilor. Să ne gândim la un drum simplu cu două sensuri, cât de important este ca fiecare participant la trafic să-și respecte banda de sens, altfel ar fi pericol sporit de accidente. Să vedem ce se întâmplă dacă două drumuri se intersectează?, aici intervin regulile de circulație, uneori impuse de semafoare. Ele sunt cele care coordonează traficul, sunt „autoritatea” respectată de participanții la trafic, sunt cele care stabilesc ordinea, sunt cele care-ți transmit când să treci și când să aștepți. Ce se întâmplă când aceste semafoare nu fac față situației din trafic, sau nu răspund util realității traficului? E simplu, sunt ignorate de unii participanți, le este subminată autoritatea. Autoritatea lor este acceptată atâta timp cât se dovedesc a fi utile, vin în ajutorul celor din trafic; dacă din diferite cauze apar blocaje, acestea devin inutile, iar participanții caută să se descurce individual, ducându-te o luptă a nervilor, a îndemănării, a momentului oportun, „o luptă de care pe care”. Ce se întâmplă în astfel de momente? Crește riscul accidentelor. Ordinea protectoare dispare, în locul ei se instaurează hazardul… uneori nefericit, neșansa. Dar totul tinde să se omogenizeze, să prindă contur, să reintre în cursul firesc al lucrurilor, să se restabilească ordinea în circulație.

            Similar cu traficul și în viețile noastre circulă fel și fel de idei, sentimente, posibilități faptice, amintiri care și ele se intersectează, așteaptă la „semafor” până le vine rândul să treacă. Semaforul le ordonează, le dă coerență, mai mult, le protejează; semaforul constituit din principiile-temei, din valorile-prime, din viziunea de ansamblu-ultimă: semaforul-spirit. Un semafor care le face să aștepte sau le dă liberă trecere, un semafor care se asigură că toate vor depăși intersecția fără accidente, un semafor care le urmărește tot parcursul până la destinație; dar un semafor care la rândul său poate fi depășit de situație. Acest semafor ne dă verde sau roșu bucuriei și tristeții, problemelor și soluțiilor, gesturilor nobile și actelor reprobabile, gândurilor creatoare și gândurilor falimentare, senzațiilor vitale și senzațiilor aneantizate, găsirii de sine și înstrăinării, acest semafor joacă rolul de arbitru în această luptă a contrariilor. De câte ori nu au loc ambuteiaje care tind să sfideze indicațiile semaforului, care îl ignoră, care-l transformă în simplu „martor”; și atunci câte coliziuni, câte neplăceri, câte elemente eterogene amestecându-se între ele, cât haos, câtă viață. Semaforul nostru se vede nevoit să înțeleagă realitatea „traficului” pe care-l coordonează pentru a reuși să restabilească o ordine, o coerență, dezirabila fluidizare în defavoarea blocajului.

            Dar ce se întâmplă când traficul își urmează cursul său firesc, iar semaforul s-a defectat? Traficul va fi afectat profund de disfuncționarea semaforului: în timp ce unii „participanți” vor avea mereu culoare verde, alții vor aștepta la neșfârșit în față culorii roșu. Defecțiunea semaforului se produce atunci când înțelege greșit ce este traficul, care este valoarea sa, care-i este legătura față de el. Cu un semafor defect și un trafic coordonat nefiresc noi suntem altfel, în sens peiorativ – suntem degenerați. Astfel regulile impuse de semaforul defect ajung să fie încălcate de participanții la trafic care s-au săturat să aștepte, care și-au dat seama că ceva nu e-n regulă cu lunga așteptare, căutând să își continue călătoria pe cont propriu. Sunt cele două cazuri când semaforul este sfidat de către cei din trafic: când este idealist și nu înțelege realitatea traficului ajungând să realizeze inversul scopului său; și când este defect și favorizează o parte din participanții la trafic defavorizându-i pe ceilalți. În ambele cazuri sunt repercursiuni asupra ființei noastre umane și a vieții pe care o trăim, în ambele cazuri suntem dereglați. Nefiind cineva în măsură să supravegheze semaforul, acestă sarcină îi revine traficului: semaforul este autoritatea care impune regului participanților din trafic, dar sensul regulilor este însuși traficul; iar participanții la trafic sunt cei care „atenționează” semaforul prin sfidare și rebeliune că acesta nu funcționează corect, e ostil traficului. Scenariile acestea sunt inerente vieții, definesc viața…

            Ar mai fi multe de adăugat, sau mai degrabă multe de corectat… O putem face oricând așteptând culoarea verde, putem medita la semaforul și traficul interioare lângă un semafor care indică roșu. Sau, hai să medităm la acele clipe trăite când semaforul indica portocaliu intermitent…

Mar 17, 2013 - FRAGMENTE    No Comments

De la fereastră

          de la fereastra

            Trec norii pe cer precum timpul, sub diferite forme, cu diferite viteze. Unii alunecă agale parcă ar aștepta pe cineva, alții se grăbesc să nu întârzie la „întâlnire”; unii denși și albi în contrast cu un azur tomnatic, alții întunecați vestind indispoziție. Trec norii pe cer precum fericirile, trec… Și-n urma lor nu rămân decât clipe de visare, contemplări neisprăvite, speranțe nefolositoare și amărăciuni de mântuială; sau cine știe?, oricum așa a fost odată.

            Sub cer se așterne o lume a celor care mișună, a celor care zidesc și dărâmă, a celor care dau naștere și omoară, a celor care speră și disperă, a celor care cred și se îndoiesc, a celor care iubesc și urăsc, a celor drepți și injuști, a celor care sunt, a celor care au fost; o lume pentru cei care vor fi. Fereasta e „microscopul” prin care cercetez această lume, o percep, o interpretez, o afirm, o „eronez”. Necunoscuți trec zilnic pe trotuare cărându-și destinul, cu capul plecat ori cu demnitate, cadaverici ori vivace, ocolind alte destine și la rându-le ocoliți de alții. De la fereastră îi văd cum se apropie, se lasă „examinați”, pentru a dispărea fără urmă în anonimat. Deși adăpostiți într-un văl al necunoscutului tot îi pot citi, prin mine. Încerc să le ghicesc visele după cum pășesc, spre ce anume aspiră?; să-mi dau seama de curiozitățile care le confiscă privirea, ce-i nedumiresc?; să le prătrund perplexitățile, ce ia făcut să se oprească pentr-o secundă?; să le caut pe frunte grijile, în care lațuri i-a prins viața?; să le simt discret afectul, cine le-a asasinat zâmbetul? și cu ce preț?

            De la fereastră surprind orașul într-o lentă transformare, clădiri noi apar în peisaj sufocând panorama citadină.- Istorie e în spatele a orice. Omul este o ființă transformatoare, într-o perpetuă modelare de către valorile sale, care la rândul lor sunt non-imuabile. Peste tot, trecere… Prin fața ferestrei mele se peregrinează zilele, anotimpurile, anii, oameni și destine mai mult sau mai puțin lizibile, istoria unei comunități,a unei națiuni, a unei epoci, a unei specii – istoria.

            Ceva incomensurabil care captează totul, care angrenează toate, care curge prin fiecare vietate pentru a erupe de ea însăși. Ceva indefinit de la care pornește mișcarea, locul din organic unde se întrevede metefizica, dar nu e nimic divin, nu e nici urmă de abolut, e pur și simplu miraculos, grandios, misterios. Viața ca existența care ia naștere din sine, se caută pe sine, se întreabă despre sine, se înșală pe sine. Ce spectacol rarisim să admiri lumea de la fereastră, să negi lumea de la fereastră, să disperi lumea de la fereastră, să crezi în lume doar privind de la fereastră, să te retragi din lume lângă o fereastră.

            Câte perechi de sentimente nu-ți dau târcoale separat fiind de restul printr-o fereastră, și câte întrebări antagonice nu-ți răsar în minte. Oare nu-i mai corect să fii indiferent față de tot ce te înconjoară? Ce rost are să te implici în mersul unei comunități? a unui popor, când el rămâne impasibil la destinul său? Pentru ce să renunți la siguranța ta din spatele ferestrei pentru a te alătura forfotei lor? Pentru ce să te implici când nici cu un „mulțumesc!” nu te răsplătesc? Ce rost are să le propui valori îmbunătățite când ei nu vor renunța niciodată la vechiturile lor? Sau ce sens are să te sacrifici pentru ei când negreșit te vor da uitării? – Nu cumva te împlinești cu adevărat atunci când poți întinde mâna cuiva și o faci fără să stai pe gânduri? Retrăgându-te dintre ceilalți nu e o lașitate mascată de egoism? A-ți inhiba altruismul înnăscut nu este cumva semn de micime umană? A lua atitudine față de ce te înconjoară nu e o responsabilitate enormă căreia vrem să ne sustragem din imaturitate? Nu renunțăm la ceilalți din diferite înspăimântări? din lipsă de curaj? Nu am fi mai serbezi fără contactul cu imperfecțiunile celorlați? Nu ne-am cunoaște mai puțin și mai eronat dacă nu ne-am privi în celălalt?

            A sosit momentul să fac pauză de „cercetare”, să-mi hoinăresc destinul prin urbe, să mișun printre atâtea fețe necunoscute pe care parcă le-am mai văzut cândva… A sosit momentul să devin și eu un străin-obiect de cercetat pentru cineva de la fereastră… cineva care să-și oglindească ființa în mine, să înțeleagă omul din el prin mine, să nu mai fie aspru cu el fiind tolerant cu mine.

            Trec norii pe cer precum timpul, sub diferite forme, cu diferite viteze. Unii alunecă agale parcă ar aștepta pe cineva, alții nu mai vin oricât i-aș aștepta. Trec norii pe cer precum fericirile; azi, trec în paralel cu mine, trec…

Feb 24, 2013 - FRAGMENTE    1 Comment

Voință și sudoare

voința și sudoare

     Sunt două mari direcții spre care se întreaptă voința noastră: activitate sau pasivitate, de aici ne rezultă două tipuri de om: pragmatic sau delăsător. Voința în sine este o activitate, o mișcare spre o țintă, este prin excelență motorul interior al devenirii.

     Despicată prin disecție am putea să identificăm componentele voinței: motivație, resurse, activitate și finalitate. Anume sensul pe care îl capătă voința spre a se activa, mijloacele materiale puse la dispoziția voinței prin care se realizează țelul, acțiunea propriu zisă de a duce la bun sfârșit treaba propusă și rezultatul obținut într-un final.

     Deosebirea de remarcat între voința de activ și voința de pasiv ar fi că ultima este inferioară celei dintâi din punct de vedere cantitativ în planul resurselor. Atunci când ai ales pasivitatea nu-ți trebuie prea multe resurse materiale pentru a-ți satisface nevoile bazice. Puținul  definește o voință de pasiv. Voința de pasiv te menține la limita de jos a vieții; nu pieri datorită instictului de supraviețuire; este o voința care preferă neantul în defavoarea existenței. Voința de pasiv este voința de carență. Voința de pasiv este una dușmănoasă față de viață, dușmănie provocată de teneberele vieții, de tot ce are viața mai urât, mai dur, mai insuportabil. Hrănită de aceste umbre voința se depărtează de azurul vieții, pătrunzând mai adânc spre neant. Ar fi o modalitate de transformare a acestui tip de voință? Bineînțeles: schimbând alimentația voinței , ea va crește diferit – armonios! În definitiv aceasta e singura mare diferență dintre cele două voințe: alimentația – motivația. Dacă voința de pasiv se hrănește din neadevăr, urât, suferință, răutate, boală, puținătate, eternele subterane ale vieții; sora ei, voința de activ își procură nutriția din adevăr, frumos, pasiune, generozitate, sănătate, preaplin, eternul cuprins al vieții.

     Pasiv și activ, a fi împotriva vieții sau a fi pentru viață. De ce? Simplu: viața este mișcare, transformare, devenire, adică activitate. De aici și voința de activ care pornește din viscerele vieții și împlinește viața; de cealaltă parte, voința de pasiv pornind din purulența viscerelor corupe viața. Așadar avem două căi prin care ființa umană se îndreaptă spre propria-i viață: una creatoare, alta sterilă. Prin voința de activ omul își compune viața într-o operă de artă, pe când voința de pasiv îl determină să-și mâzgălească o simplă „caricatură”. În a-ți desăvârși opera vieții nu contează talentul, ci inspirația!, hrana spirituală – motivația.

     Larga arie de resurse: afective, cognitive și materiale – viața – susțin finalizarea proiectului. Cum se materializează acesta? asudând!, de entuziasm, de plăcere, de travaliu, de curiozitate, de neliniște, de dorințe, de sacrificii. În practică se aplică legea cauzalității, iar pentru a obține ce ți-ai dorit, ce ai visat, ce ți-ai propus, cauza asudă. Transpirația este „secreția” voinței de activ, pe când lacrimile sunt „plânse” de voința de pasiv.

     Câte lacrimi nu vărsăm pentru a ajunge să asudăm, să avem pentru ce asuda. Ce dor cumplit ia naștere în noi pentru o speranță, pentru o șansă, pentru un efort, pentru sudoare, pentru zâmbetul de la final. Orice sudoare se îndreaptă spre un zâmbet, iar dacă nu atunci e lacrimă. Toate cele pățite de noi pentru o satisfacție, trecătoare? Da, trecătoare, precum viața, o mare trecere, motivație spre țel. Care este țelul vieții? lacrima sau sudoarea? Poate elixirul format din ele?

     Voința este discursul în care se răspunde la cele patru întrebări indisociabile: de ce?, cu ce?, cum?, spre ce? Cele patru întrebări ale vieții care privesc direct viața – viața problematizându-se! Întrebări care ne privesc pe fiecare, până la umă, întrebări clare, aspre, precise. Ce răspunsuri le dăm? pe măsura lor, peste sau sub măsura lor, concrete sau abstracte, plânse sau asudate. Periodic încercăm noi și noi răspunsuri, periodic descoperim noi și noi răspunsuri, ne îndreptăm spre diferite scopuri din viață plini de motivații dar cu resurse puține, sau din contră, plini de resurse și fără motivații ne îndepărtâm de viața-scop…

     Ne vedem prinși într-un joc pe ale cărui reguli le înțelegem practicându-l, reguli scrise în timpul jocului; aici nimic nu e imuabil, totul devine; aici lacrima și sudoarea se îmbibă una-ntralta; aici dacă inspirația te părăsește pare că totul e pierdut. Aici dacă nu te hrănești sănătos, dacă nu asuzi, dacă nu înțelegi să zâmbești după fiecare țel săvârșit, aici se transformă în aici-infernul și vei căuta să speri într-un „dincolo paradiziac”. Greul cade pe umerii tăi, deoarece efectele își au rădăcinile-n tine, ești cauza care-și inspiră voința de viață.

Feb 3, 2013 - FRAGMENTE    No Comments

Lectura, zbor prin umanism

lectura

          „Câștigăm” ceva de pe urma lecturilor? Depinde de tipul de lectură pe care îl avem, de subiectele pe care le tratăm, seriozitarea cu care aprofundăm și de pasiunea pentru  astronomie – o carte este un univers cunoscut parțial.

         În fața unei cărți te afli în fața unei lumi care se cere găsită, explorată și admirată; o lume care , la rândul ei, așteaptă să te cuprindă, să te pătrundă, să te amprenteze. E ceva cu adevărat magic să pătrunzi într-un univers al ideilor, al formelor, al sentimentelor, trăirilor, gândurilor, iluziilor, speranțelor, un univers-refugiu creat de om pentru adăpostul spiritului în fața puținului cotidian. Un univers—dascăl care-ți formează spiritul pentru o nemaiîntălnită aventură, un univers-capcană care te pune la-ncercare pentru a dovedi că ești demn de itinerariu, un univers-miracol care te pune față-n față cu viața și neantul.

          Fiecare carte este ceva unic și special, fiecare carte își are povestea genezei sale, fiecare carte își are destinul său și fiecare carte își așteaptă cititorii: pe aceia pe care hazardul îi pune față-n față cu ea pentru a dărui, respectiv a primi.

          Cartea este o magazie a cunoștințelor, unde te întorci periodic pentru a-ți umple desaga minții. Foamea de cunoaștere o resimte spiritul de la cea mai fragedă vârstă a noastră, doar că odată ce creștem – paradoxal – ajungem inconștienți de această nevoie spirituală. Dacă atunci când eram copii am fost curioși cu privire la lumea care ne înconjoară, la obiectele dimprejur, la propriul nostru corp; mai târziu ajungem să ne pierdem treptat această înzestrare, poate din cauza nepăsării, poate din cauza suficienței, sau datorită ambelor. Este adevărat că ceea ce ai acumulat te ajută să supraviețuiești, dar nu-ți îmbogățește viața; ori pentru asta una din multele modalități ar fi să ajungi la marile spirite, marile personalități, operele lor, viziunile, ideile, modurile lor de viață, cât și cunoștințele acumulate în compartimentele realității. Aici cartea joacă rolul călăuzitorului, ea te confiscă pentru lungi momente din rutina ta ca să te redea mai îndestulat în cunoștințe, mai pregătit pentru experiențele din viața ta.

          Lectura este o opțiune care-ți deschide un orizont nou de alte opțiuni, este un drum cu atâtea răscruci pe care ai putea apuca, depinde doar de locul în care vrei să ajungi. Fără lectură drumul este drept, fără scurtături, fără alte cărări, fără aventură, doar o călătorie anostă. Lecturând cărți drumul devine mai ușor de parcurs, mai bogat în detalii, mai palpitant la fiecare răscruce pe care o întâlnești.

          Necitind cărțile fundamentale nu-ți poți face o părere despre ce anume te lipsești, de ce te privezi în mod absolut impardonabil, câte călătorii „astrale” ratezi din ignoranță pură. Necitind cărțile fundamentale intri în faliment spiritual singur și sigur. Necitind cărțile fundamentale vei trăi o viață în malnutriție spirituală. Cui se datorează toate acestea? Ce „gravitație” din tine te împiedică să zbori prin universul cărților?

          Cartea este cel mai vechi mod de stocare a informației. De-a lungul istoriei toate cunoștințele importante, toate trăirile interioare însemnate, toate formele de exprimare prin cuvânt – dintre cele mai rafinate – stau strânse în volume, iar volumele în biblioteci. Azi suntem pe vârful iceberg-ului umanității atât în cultură, cât și în civilizație. Ce piedere imensă să nu-ți îndrepți privirea către ce s-a acumulat în artele, științele și spiritualitatea umană. Ce perdere imensă să ai șansa de a te cultiva și de a te educa, iar tu să nu o iei în seamă. Ce piedere imensă să devii un om mai împlinit, dar tu ai alte nimicuri cărora să le dai un rost.

          „Câștigăm” ceva de pe urma lecturilor? Sau mai degrabă să întreb: Citești? Te racordezi la realitate? Îți sporești cunoștințele? Îți modelezi viața după gusturile și voințele tale? Îți exciți afectul cu cele mai delicate creații literare? Devii mai uman după fiecare carte citită?

Pages:123»