Browsing "FRAGMENTE"
Jul 21, 2020 - FRAGMENTE    No Comments

Produse bio – despre calitatea produselor de artă

            Mi-a venit în minte o întâmplare despre cât de greu este să produci agricultură bio, mai exact cât de greu este să-ți meargă afacerea atunci când te ocupi cu producerea și comercializarea produselor bio. Întâmplarea zice că o persoană s-a apucat să crească pui de găină în condiții sută la sută naturale: să trăiască afară în spațiu deschis, să mănânce doar iarba și ce mai găsește prin țarc (plus grâu și tărâțe), poate să asculte muzică clasică, să li se ofere toată dragostea și căldura pentru a se simți bio, pentru a crește autentic bio. Sfârșitul e tragic, e de-nțeles, pentru pui. Toți sfârșesc în a ajunge ambalați, cântăriți și vânduți în magazine. Necazul afacerii era că se dovedea a fi doar una de subzistență, adică puii erau puțini, creșteau lent în ritm natural, trebuia să acorzi atenție nevoilor lor – pentru ai scuti de anxietățile specifice speciei, cheltuieli cu creșterea lor; iar prețul mare, comparativ cu cel al celorlalți pui, cvasi-bio, nu reușea să aducă un profit bun, altul decât cel care face afacerea să se târască de la o lună la alta.

            Deznodământul poveștii este că eroul nostru a încetat să mai crească pui bio… A schimbat foaia, pe partea cu rețeta de succes în afaceri; a cumparat mai mulți pui de „soi”, le-a dat de mâncare doar steroizi și alte chimicale, pui creșteau de data aceasta într-o lună, erau mai voinici, și când erau gata pentru împachetare erau injectați cu apă – ca să dea bine la cântar, să zicem. Rezultatul? Mai mulți pui vânduți, mai multă carne, mai mulți bani, mai puțină bătaie de cap. Final fericit, pentru afacerist.

            Dacă ne gândim numai la caz în sine putem ușor găsi teme de reflecție, pentru a contura mai bine problema: 1) aspectul mercantil – anume dorința de a face profit, naturală firește, bio am putea zice, a eroului capitalismului, și fără să disecăm minuțios cazul putem concluziona că scenariul al doilea a fost cel mai favorabil pentru el; 2) aspectul calității produsului – unde cel bio este superior celui „sintetic” (îl voi denumi așa deoarece au în componeța cărnii substanțe chimice provenite de la hormonii cu care sunt hrăniți) din punct de vedere nutrițional/organic. Concluzia povești ar putea fi că producătorul sacrifică calitatea produsului pe care îl pune la vânzare pentru un profit mai mare. Acesta este capătul dinspre producător al problemei; în partea opusă, consumatorul își are decizia lui de a cumpăra: în funcție de disponibilitatea finaciară în primul rând, apoi din rațiuni de consum al produselor sănătoase. Dacă dăm o privire de ansamblu întregului fenomen putem ușor observa că creșterea demografică (adică un numar foarte mare de guri de hrănit, și ne referim la nivel global) a dus la o nevoie de a produce hrană rapid și mult, aici intervine industrializarea producției care ajută în acest sens. Am nevoie de mai multă hrană pentru tot mai mulți oameni, fapt care pare să ceară soluții noi de creștere și producție, iar acestea par să vină din domeniul geneticii și chimiei. Dar asupra acestor produse planeză întrebarea efectelor pe care le au acestea în organismul uman pe termen lung, și dacă nu cumva punem în pericol sănatatea umană, global? Nevoia de hrană a populației, al unui număr tot mai mare de oameni, împinge limitele biologiei și dă naștere unor întrebări etice. Merită să sacrifici sănătatea pe termen lung consumând produse sintetice? Care vor fi consecințele asupra corpului uman pentru generațiile viitoare? În lipsa de alternativă (în cazul că cea bio n-ar mai exista) ar fi mai rezonabil să diminuez cantiatea de mâncare sintetică consumată pentru a ne proteza pe cât putem?

            Aceasta este un subiect amplu de discuție, dar care nu face obiectul invetigației mele de fapt, dar este un bun prolog pentru subiectul care mi-a răsărit în minte în timp ce-mi aminteam povestea cu dificultatea de a-ți ține afacerea pe picioare crescând și vânzând pui bio. Așa o fi și-n cazul creării și vânzării produsului de artă? Arta bio se „crește” cu mai mare bătaie de cap și nu prea e profitabilă? Se poate face o diferențiere a calității produsului artistic de tip bio și sintetic? Ce au în comun a-ți hrăni stomacul cu a-ți hrăni spiritul, adică mintea?

            Am în vedere atunci când mă gândesc și discut despre artă cele mai consumate dintre arte, muzica și filmul. Este evident că ființa umană are nevoie de mâncare pentru a supraviețui organic, așa cum poziționată ierarhic superior între nevoi, putem vorbi și despre nevoia intelectuală a omului care se cere a fi satisfăcută. Sigur, comparativ cu prima, omul supraviețuiește, fizic vorbind, chiar dacă nu-ți hrănește mintea; dar cu ce preț? Putem zice că omul nu este pe de-a-ntregul complet, împlinit chiar, dacă nu-și satisface mulțumitor nevoile (fizice și intelectuale). Iar muzica și filmul, produse în masă, industrializate precum în cazul agriculturii, chiar asta fac, sau își propun măcar, să hrănească mintea cetățeanului. Așadar avem de-a face cu crearea unui produs artistic și amplasarea lui pe „tarabă”, intrarea în domeniul cererii și ofertei, reglat de mecanismele fine ale economiei. Fiindcă am ajuns aici, să vedem dacă putem distinge între produse bio și sintetice. Mă gândesc la un produs artistic-bio ca la acel produs care a fost creat din vacarmul interior al artistului, din erupția de sentimente și stari de spirit, din angoasele cele mai febrile, și care a fost prelucrat printr-un stil și metodă proprie pentru a putea prinde contur final, apoi livrat către consumator. Travaliu, inspirație, introspecții, nesiguranțe, căutări și timp pentru a coace această mană. Iar acesta e doar prima fază, creația. Urmează comercializarea lui, aducerea în spatiul public al intimului roditor al artistlui; și efectiv monetizarea prin vânzare al acestui produs.          

            Dacă în cazul produsului-bio accentul pică pe nașterea dureroasă, dezfiguratoare și originală a creației (care în final ajunge produs), și mai puțin pe destinul său în lume (acela de a ajunge în comerț și a fi consumat); vine rândul produsului-sintetic de a fi identificat. Acesta are specificul tocmai că accentul este pus pe destinația sa, pe finalitatea de consum a lui. Nevoia de hrană spirituală trebuie satisfăcută cu orice preț, iar dacă produsul este căutat și cumpărat asta duce la succesul afacerii. Prin urmare nașterea lui este artificială și controlată pentru a spori șansele de vânzare; artistul este însămânțat de dorința sa de glorie (dacă arta mea este vizibilă, vândută și gustată asta înseamnă notorietate pentru mine) mai mult decât orice – deși nu aș exclude și motivația financiară. Iar tentația nemuririi, să-i spunem așa, este mare. Să fii și de succes, să fie satisfăcut și patronul, și să ai șanse ca cetățenii să te țină minte prin arta ta, pentru generații. Pare tentant, chiar foarte.

            Am să simplific situația excluzând de exemplu cazul în care artistul nu dorește comercializarea artei sale cu tot dinandinsul, sau cazul în care mecanismele de promovare nu reușesc să aducă arta în atenția consumatorului; și am să rețin doar axa artist – artă – consumator. Presupunem că nu există piedica pentru cele două tipuri de artist (în măsura în care acestea sunt distincte unu de altul pentru doi artiști diferiți, și nu sunt atitudini diferite ale unuia și aceluiași artist, caz realist) de a-și crea produsele lor bio respectiv sintetice, și că acestea ajung să hrănească mințile oamenilor. Pus în balanță pe un taler artistul cu arta sa și pe celălalt consumatorul obișnuit cu nevoia lui, care e mai greu? Cine pe cine influențează mai tare? Consumatorul prin cererea sa determină fel produsului? Sau artistul este cel care impune arta lui pentru consum?

            Tot simplificat vorbind, ca și cum aș fi limitat la un numar mic de pagini, hai să vedem produsul finit al artei din ce-i compus. Disting două mari componente, ca la fructe: coaja și miezul. Ceea ce este la vedere și poate fi înțeles rapid și intuitiv; și ceea ce se află dedesupt și care dă valoarea nutrițională produsului – adică dihotomia gust – sațietate. Exteriorul care te atrage și face ca produsul să poată fi consumat, aici mă refer la stilul folosit în special; și miezul care este componenta emoțional – cognitivă care ajunge să hrănească efectiv mintea umană, adică stările de spirit, emoțiile și sentimentele care se nasc sau sunt stimulate în minte, pe de-o parte; iar pe altă parte avem viziunea și conținutul ideatic care îi sunt transferate prin consum și digerare minții celui care „mușcă” din artă. Fără să mă complic prea mult pot spune că produsul bio este unul amărui dar sățios, născut din vocația (poate și geniul) artistului, iar cel sintetic este dulce și nesățios, născut din dorințele de faimă și mercantilă. Primul poate să creeze inițial o respingere din cauza faptului că este greu de abordat, nu știi cum să-l iei, cum să ți-l apropii, ne mai punând în considerare că mai mult ca sigur îți pică greu la „stomac” (și mintea are stomacul ei), asta după ce ai trecut de coaja tare și ai ajuns la miez. Al doilea este atrogător, pare că e exact ce-ți dorești, exact ce ai nevoie și are marele avantaj de a nu-ți crea dificultăți în digestie.  

            Nici consumatorul nu este scutit de o scurtă cercetare. Așadar, dacă am distins (pentru a fi mai ușor de înțeles fenomenul) între două tipuri de artisti care crează două arte simțitor diferite, prin urmare vom avea două mari categorii de oameni care se hrănesc cu acestea. Presupunând că nu sunt împiedicați de resursele lor financiare de-aș procura oricare din arte și că acestea ajung la el, haide să vedem cum ajunge un om să prefere un tip de produs în detrimentul celuilalt (tot pentru a fi mai ușor de înțeles exclud cazul în care aceeași persoană poate consuma ambele arte fără rețineri). În postura aceasta suntem cu toții, de a asculta muzică și de a viziona filme. Pe care o preferăm? Și de ce? În primul rând să ne amintim de primul contact, coaja, care are rolul estetic și crează în mintea noastră o judecată de gust: îmi place sau nu? Al doilea aspect este miezul produsului care dă „greutatea nutrițională”, aici se crează o judecată cognitivă de tip utilitarist: îmi folosește la ceva sau nu? Mă hrănește cu adevărat sau nu? E sănătos ceea ce consum sau nu? (Evident că sunt cazuri cu diferite nuanțe, nu se împart într-un da absolut sau nu absolut; dar de aici e ușor să pornești reflecția).

            Felul în care percepem arta, o trăim și o asimilăm depinde într-o mare măsură de modul în care suntem construiți interior, de disponibilitatea noastră. Vreau să spun că sunt persoane care preferă liniștea și echilibrul propriei zone de confort mental și afectivă; iar altele care își doresc să fie împinși în afară, să descopere altceva, să se găsească și din altă perspectivă, în alte stări. A sta pe loc sau a o lua la pas. Pentru primii este mai potrivit produsul sintetic, este atrăgător, se digeră ușor și nu-ți crează „neplăceri”. Pentru ceilalți pare că produsul bio ar fi pe gustul lor, îi incită, îi stimulează, le pune măruntaiele minții în lucru, o iau la pas împreună cu artistul spre zări mai puțin umblate.

            Sigur că educția, nivelul de cultură, simțul estetic și inteligența noastră joacă roluri decisive în cristalizatea preferințelor noastre, la modul în care suntem clădiți și din ce suntem clădiți. Ne revine ficăruia dintre noi datoria de a răspunde la câteva întrebări minime, deși nu suntem obligați: ce însămânțează arta în mine? Las, ce și cât las, din artă să răscolească în mine? Dacă e plăcut, e și sănătos ceea ce consum? Ce anume, și cât de mult vreau de la mine în urma experienței trăite cu arta?

May 10, 2020 - FRAGMENTE    No Comments

Covrigi cu sana – despre gândirea suficientă

           Dimineața, în drum spre muncă, văd deseori oameni stând la coadă la patiserie pentru a-și cumpăra covrigi și sana; un mic dejun pe repede-înainte luat la locul de muncă, imediat după ce ai ajuns, de cele mai multe ori. Într-o zi mă gândeam la utilitatea acestei combinații de carbodidrați și lactate, în special pentru rapiditatea de a rezolva, evident temporar, o necesitate situată la baza piramidei lui Maslow – recent (dar nu foarte recent) construită și cu notorietate mai mică decât, de exemplu, piramida lui Keops.

            Procedura e simplă: aștepți la rând, cumperi covrigii și sana, ajuns într-un loc mai mult sau mai puțin special amenajat se ingurcitează cele cumpărate, iar la apariția senzației de sațietate (de preferat să coincidă cu terminarea hranei) te oprești din proces și te poți apuca de treabă, pe stomacul plin. Atenție: doar după ce ai strâns mizeriile (ambalaje și resturi)! – întărește simțul practic al responsabilității socio-culturale. Sloganul ar fi: mai puține gunoaie împrăștiate mai mulți cetățeni maturi (la cap)!

            Acum că am soluționat rapid problema, atât de simplă încât e problemă doar cu numele, putem merge cu gândul mai departe. Apropo de gând, hai să vedem dacă putem să vorbim depre gândire, anume dacă putem să vorbim despre o „rezolvare” rapidă a nevoi de a gândi (practic); deși pentru toți ar fi o necesitate, dar pentru o mică parte dintre noi este o obligație – aș zice chiar datoria de a gândi. Dar să nu ne umflăm prea tare în etica epistemologiei!

Aș numi gândire suficientă: ceea ce are nevoie omul pentru a-și trăi viața, măcar la minimum (sau oricum nu mult peste sau dedesupt de aceasta limită); adică un set de informații practice care îl ajută să înțeleagă ce este în jurul său și să se adapteze mediului în care viază, adică își duce veacul. Cum se obține o astfel de gândire? Destul de simplu zic eu: se așteaptă la rând precum în cazul covrigilor și al sanei; se plătește cu viața pe care o duci și se consumă fără dificultăți majore. Procedura de masticație mentală: după ce se înmoaie bine bucăți mari de prejudecăți în recipientul cu superstiții, se introduc pe nerespirate în minte, după care se așteaptă să-și facă efectul. Niciodată nu te simți sătul – paradoxal – chiar dacă acestă gândire dă pe dinafară din capul tău, pe cale orală de cele mai multe ori, prin cuvinte, propoziții, fraze despre orice. La prima vedere pare că e atotcuprinzătoare, niciun subiect nu scapă neatins: „Nu reușiți voi să puneți atâtea probleme câte soluții pot debita eu!”. De la legatul șiretului în 3 pași simpli, la Guvernul Mondial care conduce din umbră lumea, la forma plată a planetei, la cum să fii de succes și multe altele, adică la toate celelalte.

Așa poate fi recunoscut la o primă vedere acest fel de a gândi: e preluat de la altcineva, nemestecat și plin de certidudini. Se transmite ca un virus de la familie, cercul de persoane apropiate, din mass-media și online; dar întotdeauna de la persoane „neautorizate” în ale gândirii – păreriști. Fiindu-și suficientă mecanismul intern de reflecție asupra ei înseși este oprit – de ce să pierzi timpul cu procese cognitive cu privire la calitatea gândirii tale când „știi” că-i bună? E siguranța de sine (a prostului): „n-are ce să fie rău, știu eu bine!”. Fără verificare că e pierdere de timp, iar timpul e cea mai importantă resursă!

Bun, bun, vei zice, dar astea sunt vremurile: „ai oprit, ai alimentat, ai plătit și-ți vezi de drum”. De acord, dar doar în anumite cazuri, cele de nevoi cotidiene. Nimic trainic, sănătos și solid nu se constriește de pe-o zi pe alta! Aici e esența: e nevoie de muncă, muncă inteligent planificată, răbdare și iar muncă pentru a reuși să ridici ceva cu adevărat măreț.

Acum putem reveni din nou la covrigii noștri cu sana, dacă a mai rămas ceva…din subiect. Aș pune în opusul obținerii rapide de hrană prin cumpărarea ei sub formă finală sau semi-preparată, ancestrala agricultură sustenabilă. Omul încă dinainte de scurta sa aventură pe meleagurile Istoriei s-a ocupat de lucrarea pământului și creșterea animalelor care au fost sursele lui de hrană. Ce mă interesează aici este efortul zilnic, în funcție de anotimp și tipul de cultură a cerealelor, pe care îl depune omul pentru a se îngriji de hrană: de la semințe la fruct și de la pui la animalul matur pregatit pentru a fi sacrificat. Aici mai adăugăm și munca depusă pentru gătirea efectivă a mâncării. Un aspect important de subliniat în ce privește mâncarea deja preparată ar fi calitatea nutrițională și rafinamentul estetic al meselor (formă de artă culinară). Acum voi muta atenția în sfera gnoseologică: se pare că gândirea suficientă ar fi o gândire de-a gata, în formă finală sau semi-preparată („a se lăsa 20-30 de minute la cuptor, după gust”). E de ajuns atât, gândirea suficientă? În mod normal se poate trăi și cu atât, că doar de asta e suficientă. Dar dacă vrei mai mult de atât, mai sănătos, mai rafinat? Atunci e de muncit! E de cultivat zilnic ideile pe care le ai în capul tău, de văzut care sunt sănătoase și care sunt dăunatoare. Trebuie să le prelucrezi prin analiză și critică, îndoială și re-afirmare. Dar până să-ți fie gata masa, căci asta durează sau nu tot timpul e „comestibil” ce ai gătit, poți să te hrănești când simți nevoia cu bucatele marilor agricultori ai spiritului uman. Răbdare, muncă, răbdare și iar muncă. Dar pentru ce?

Calitatea vieții noastre (inclusiv lăuntrice) este legată de felul în care gândim. O gândire suficientă va naște o viață ștearsă, banală, ca a oricărui altcuiva – doar vorbim de transmiterea apropare incoruptibilă a gândirii suficiente de la om la om, deci și a stilului de viață. Gândirea modelează caracterul, care-ți modelează viața. Acesta e un subiect aparte, de discutat cu altă ocazie, dar ideea e de reținut și meditat/mestecat. Așadar, nu este un lucru de neglijat, modul în care gândim, fiindcă are consecințe directe asupra noastră: de la cum te înțelegi pe tine însuți, de la cum îl privești pe celălalt, cum te comporți (adică actiunile tale care sunt efectul judecăților tale morale) și ce înseamnă viața pentru tine. 

Pare mai mult o prostie, decât o utopie, să te gândești că o societate poate trece de la stadiul de turmă organizată la un organism de oameni liberi – care au o gândire bine articulată și sănătos fondată și care au forța interioară de-ași suporta libertatea. În discuție ar putea fi cuprins statul și rolul său cu privire la educația viitorilor cetățeni, dar ar fi prea lungă vorba. Aș rezuma: acolo unde a eșuat familia și statul trebuie să repare fiecare în parte – datoria noastră de a ne rândui mintea și viața, să fim mai mult decât am fost învățați să fim!

Să savurăm deci covrigii și sana ori de câte ori avem nevoie de mâncarea asta, iar în ritmul mestecatului să reflectăm la ce e sănătos ori nu din ce avem în minte, să facem un plan de igienizare mentală generală și să reexaminăm valorile și principiile după care ne trăim viața – mai mult decât suficient.