Archive from July, 2012
Jul 31, 2012 - FRAGMENTE    No Comments

Provocarea culmilor

        Cine nu simte o atractie față de stăpânii orizontului? Cine nu „aude” chemarea zenitului? Fiecare pisc trezește cuceritorul din noi. Înălțimea se împlinește numai atunci când e dominată, explorată, înțeleasă.

       Cu fiecare pas pe care îl faci către vârf  lași în urmă ceva din tine: tentația de a nu accepta provocarea, platitudinea efortului moderat, teama de necunoscut, lenea afectivă, ispita lui mereu-același-eu-consecvent-cu-mine-însumi; pentru a cuceri obstacolele ieșite în cale, emoțiile ascensiunii, limitele propriului corp, povara renunțării, spaimele și voioșiile ficărei clipe. Te afli față în față cu tine însuți, afli lucruri despre tine pe care nici nu le-ai fi bănuit că-ți sunt caracteristice, începe să se contureze un adevărat concept în jurul cuvântului „complexitate” din momentul în care îți ațintești privirea asupra ta, și inevitabil te întrebi despre câte ar mai fi de cunoscut…

      Urcând, periodic te uiți în urmă după acel tu „rămas” la poalele muntelui și realizezi mai bine locul în care te aflai, relieful lui, darurile lui, „marginile” lui, cât și tentația de a nu-l părăsi. Cu entuziasmul mereu crescând te apropii mai mult de pisc cucerind poteci noi, pajiști noi, păduri noi, dar și un nou tu însuți. Când în sfârșit ai ajuns în vârf, la cota maximă a muntelui, sentimente inedite ies la suprafață. Stăpânești cu privirea orizontul, formele de civilizație de „sub” tine, lumea care se compune la piciorele tale acum. Îl privești sfredelitor pe „cel” care a rămas jos și-l detești pentru bucuria pe care a vrut să ți-o curme, dar îl ierți, știi că e parte indisociabilă din lăuntrul tău și te întorci din nou spre tine.

      Aici, pe pisc, singurătatea îți secretă dulceața, limitele sunt împinse, hăul te hipnotizează,  mintea devine sagace, spiritul cucerește alte angoase. Toate astea converg în plăcerea de a escalada și latenta dorință de fiasco… O călătorie solitară în care poți întâlni alți cuceritori sau nu, în care poți lega prietenii sau nu, în care să fii urmat sau nu.

     Simțind focul reușitei care arde în tine, sentimentul că în sfârșit ai găsit locul pe care l-ai căutat atât, și mai mult că ai găsit o parte ascunsă din tine; privind cerul așezat pe orizont, izbit de vântul înălțimilor, un gând azuriu înflorește-n minte: și cât mai am până la stele

Jul 29, 2012 - GÂNDURI    No Comments

1

Ca să ajungi până la stele ai nevoie de un vis, un vis mai arzător ca ele.

Jul 28, 2012 - FILOSOFIE    No Comments

Reflecția filosofică, de la mirare la curiozitate

 

 

          Grecii antici considerau că filosofia începe odată cu mirarea omului față de lume. Sub această impresie în om încolțește întrebarea, acea excrescență a spiritului care nu a dispărut nici până azi, și care nu va dispărea niciodată.

          Contemplând lucrurile și Kosmosul, Thales e primul care se întreabă care este originea tuturor lucrurilor?, ce este Unul, atotcuprinzătorul, principiul care face ca toate să devină, să fie și să dăinuie? Din această stare bahică a mirării izvorăște curiozitatea; în om se deșteaptă dorința de cunoaștere profundă, un nou fel de cunoaștere, nu o cunoaștere „oferită” ca-n cazul mitului, ci o cunoaștere în care omul devine activ, în care e angrenat afectiv, o cunoaștere pe care o modelează și care la rându-i îl modelează. Din acest punct al istorie spirituale a  umanității – care niciodată nu va fi ca înainte – în om s-a produs Big Bang-ul cunoașterii, o lume nouă e pe cale să se nască – lumea reflecției profunde.

          Spiritul uman își începe călătoria în căutarea propriei identități, la început pornind de la absolut și ajungând la sine, ca mai târziu să pornească de la sine către un atât de dorit absolul. Azi el pare confuz, obosit și descurajat, tocmai datorită faptului că mai mult ca oricând ființă umană își asumă propria călătorie; libertatea de a căuta adevărul, și mai mult de a-ți crea propriul adevăr e periculoasă. Omul se vede aruncat în mijlocul unei istorii încâlcite, într-o cultură obosită, tentat tot mai mult de binecuvântarea ignoranței.

          Fiecare dintre noi resimțim mirarea de a ne afla în lume ca pe o anxietate care cheamă către sine, care acaparează prin curiozitate pentru a-ți da drumul spre reflecție. Ne creăm propriul raport cu sine, cu ceilalți, cu natura, cu absolutul. În aceste patru direcții o ia spiritul, în cunoașterea adevărată a obârșiei. Pornim la drum cu merindea culturii dobândite, cu instrumentele de cercetare mai mult sau mai puțin „performante”, cu înclinația – mai mult sau mai puțin manifestată – către profund, cu o deteminație răsărită și ea din viscerele mirajului.

          Aflți în mijlocul existentei, conștienți de sine, ne cuprinde patima interogației, ca pe urmă să încercăm răspunsuri prin contemplare. Dar am uitat terța capacitate a spiritului și ce mai însemnată: admirarea. Admirarea preia rolul sintezei care împacă tensiunea dialectică a antagonismului întrebare – răspuns.

         Până la urmă asta face diferența între o viață trăită în ignoranță sau o viață trăită în permanentă căutare: profunzimea spiritului și însușirea lui de a admira.Într-un moment de singurătate, cuprins de angoasă, spiritul își adresează capitala întrebare: eu ce aleg?