doza de filosofie

Ca să ajungi până la stele ai nevoie de un vis, un vis mai arzător ca ele.

          Grecii antici considerau că filosofia începe odată cu mirarea omului față de lume. Sub această impresie în om încolțește întrebarea, acea excrescență a spiritului care nu a dispărut nici până azi, și care nu va dispărea niciodată.

          Contemplând lucrurile și Kosmosul, Thales e primul care se întreabă care este originea tuturor lucrurilor?, ce este Unul, atotcuprinzătorul, principiul care face ca toate să devină, să fie și să dăinuie? Din această stare bahică a mirării izvorăște curiozitatea; în om se deșteaptă dorința de cunoaștere profundă, un nou fel de cunoaștere, nu o cunoaștere „oferită” ca-n cazul mitului, ci o cunoaștere în care omul devine activ, în care e angrenat afectiv, o cunoaștere pe care o modelează și care la rându-i îl modelează. Din acest punct al istorie spirituale a  umanității – care niciodată nu va fi ca înainte – în om s-a produs Big Bang-ul cunoașterii, o lume nouă e pe cale să se nască – lumea reflecției profunde.

          Spiritul uman își începe călătoria în căutarea propriei identități, la început pornind de la absolut și ajungând la sine, ca mai târziu să pornească de la sine către un atât de dorit absolul. Azi el pare confuz, obosit și descurajat, tocmai datorită faptului că mai mult ca oricând ființă umană își asumă propria călătorie; libertatea de a căuta adevărul, și mai mult de a-ți crea propriul adevăr e periculoasă. Omul se vede aruncat în mijlocul unei istorii încâlcite, într-o cultură obosită, tentat tot mai mult de binecuvântarea ignoranței.

          Fiecare dintre noi resimțim mirarea de a ne afla în lume ca pe o anxietate care cheamă către sine, care acaparează prin curiozitate pentru a-ți da drumul spre reflecție. Ne creăm propriul raport cu sine, cu ceilalți, cu natura, cu absolutul. În aceste patru direcții o ia spiritul, în cunoașterea adevărată a obârșiei. Pornim la drum cu merindea culturii dobândite, cu instrumentele de cercetare mai mult sau mai puțin „performante”, cu înclinația – mai mult sau mai puțin manifestată – către profund, cu o deteminație răsărită și ea din viscerele mirajului.

          Aflți în mijlocul existentei, conștienți de sine, ne cuprinde patima interogației, ca pe urmă să încercăm răspunsuri prin contemplare. Dar am uitat terța capacitate a spiritului și ce mai însemnată: admirarea. Admirarea preia rolul sintezei care împacă tensiunea dialectică a antagonismului întrebare – răspuns.

         Până la urmă asta face diferența între o viață trăită în ignoranță sau o viață trăită în permanentă căutare: profunzimea spiritului și însușirea lui de a admira.Într-un moment de singurătate, cuprins de angoasă, spiritul își adresează capitala întrebare: eu ce aleg?